Dacă ai în grijă un bătrân, poți lucra cu jumătate de normă, dar cu salariu pentru normă întreagă.

„Salariații care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă, membru de familie, au posibilitatea legală de a lucra în baza unui program redus. Mai exact, aceste persoane pot munci la angajator cu jumătate de normă, cealaltă jumătate de normă fiind plătită de autoritățile locale.”

Am preluat ştirea, dar numai după ce am verificat-o în programul Lege 4. Da, în luna iunie 2016, Legea nr.  17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice  fost modificată, adăugându-se şi articolul care prevede această facilitate.

Articolul complet, foarte bine scris, este pe avocatnet, autor Alexandru Boiciuc -10 August 2016:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_43769/Dac%C4%83-ai-in-grij%C4%83-un-b%C4%83tran-po%C8%9Bi-lucra-cu-jum%C4%83tate-de-norm%C4%83-dar-cu-salariu-pentru-norm%C4%83-intreag%C4%83.html

 

 

 

 

UN FEL DE ISTORIE

Tot prezentând teoria acidităţii celor pe care îi ştiu cu riscul de a moşteni boala, repetat, discuţia ajungea la stres. Într-o zi, povestea mea s-a suprapus cu a altcuiva şi aşa a prins contur un tablou nou. Ce au avut în comun mama mea, surorile ei, mama lor, cu părinţii altora? Destinele, zonele de provenienţă, alimentaţia, erau diferite. Dar, cu toţii, au avut un factor comun care, după mine, ar fi putut să declanşeze creşterea plăcilor. Factorul comun în cazul celor de care vorbesc eu a fost FRICA. Toţi din grupul la care mă gândesc au avut în familie deţinuţi politici. Au trăit ani buni într-o frică aproape animalică, uitându-se peste umăr, neştiind ce le va aduce ziua de mâine. Asta a durat ani buni. Teoria acidităţii spune că degeaba alimentaţia este corectă, vegetariană, dacă nu există echilibru. Dacă există stres puternic, pH-ul sângelui este tot acid şi duce la creşterea haotică a celulelor. Ar fi interesant de aflat câţi din cei aflaţi acum în tratament vin din astfel de familii.

Noi, copiii, am trăit fiecare cu stresul nostru zilnic, dar nimic nu se compară cu frica aceea a lor. Noi avem acces la informaţie, am avut timp să căutăm, să ne punem întrebări. Majoritatea, ne-am schimbat modul de alimentaţie, unii am mers chiar instinctiv spre dezvoltare spirituală. Să gândim pozitiv. Avem slabe şanse să facem Alzheimer.

OBŢINEREA CERTIFICATULUI DE HANDICAP

Sunt doi paşi: primul, depunerea actelor. Al doilea, prezentarea în faţa comisiei. În caz de imposibilitate, comisia va veni la domiciliu.

PRIMUL PAS, ACTE NECESARE:

– Copie xerox de pe cartea de identitate a bolnavului;
– Copie de pe ultimul talon de pensie, uneori se cere şi talonul în original;
– Copie după ultima decizie de pensie, care poate fi de invaliditate/de urmaş sau de limită de vârstă;
– Rezultatul examenului RMN;
– Examen psihologic, (vă recomand să îl obţineţi de la Spitalul Obregia);
– MMSE (Mini test pentru examinarea stării mentale) – (tot la Spitalul Obregia ar fi de dorit să fie făcut, se poate printr-o internare de o zi a bolnavului);
– Referat de la medicul specialist neurolog sau psihiatru, cel care are în evidenţă bolnavul şi vă dă reţeta lunară. În referatul care este special pentru comisia de handicap, acesta trebuie să treacă diagnosticul, forma până la care a evoluat boala, ultimele rezultate la testele făcute în cabinet, recomandarea că bolnavul nu se poate autoservi şi necesită însoţitor;
– Un dosar de carton cu şină;
– Copie după cât mai multe bilete de ieşire din spital, chiar dacă sunt de la alte afecţiuni;
– Dacă bolnavul nu e deplasabil, vă trebuie un referat de la medicul de familie prin care se va descrie cauza imposibilităţii prezenţei pacientului la comisie, cazul în care veţi primi la domiciliu vizita comisiei.
Toate acestea se depun la comisia de handicap din raza de domiciliu. Par multe, dar aveţi nevoie doar de două-trei zile pentru obţinerea lor. Dacă cereţi de la medicul de familie bilet de internare la Obregia sau la un spital de specialitate din zonă, acolo puteţi obţine în aceeaşi zi MMS-ul, examenul psihologic şi RMN-ul, care au mai multă greutate la dosar decât dacă le veţi fi făcut la vreo clinică particulară.
Pentru depunerea dosarului la comisie nu e nevoie de prezenţa bolnavului. Vi se va fixa o dată, cam peste 10 zile, pentru înfăţişarea în faţa comisiei.

PASUL AL DOILEA, PREZENTAREA ÎN FAŢA COMISIEI

E de dorit să puteţi merge cu bolnavul. În comisie sunt mai mulţi medici decât în comisia care vine acasă şi se consultă, iau hotărârea împreună. E important să vorbiţi, cât mai mult, să descrieţi situaţia de acasă, să îi lăsaţi să observe bolnavul, să îi pună întrebări. Nu vi se va spune pe loc gradul în care va fi încadrat bolnavul, comisia are nevoie de timp pentru analiza dosarului.

Vi se va fixa iar o dată la care veţi merge să ridicaţi certificatul de handicap, de data aceasta veţi avea nevoie doar de buletinul pacientului. Dacă bolnavul este în fază de început şi nu vi se va da certificat de handicap cu însoţitor, tot aţi făcut un pas mare. Veţi putea reveni peste câteva luni. Aţi obţinut deja un plus de bani şi de drepturi care vă vor fi de folos.

DESPRE ALZHEIMER, CU RĂBDARE ŞI SPERANŢĂ

Dragă aparţinătorule. Dacă citeşti aceste rânduri, însemnă că drumul tău este abia la început şi cauţi sfaturi. E greu la început, atunci când bolnavul pare aproape normal dar face lucruri pe care o minte normală nu şi le-ar imagina. Eu am avut noroc să am o fire mai robustă şi o filozofie de viaţă care m-a ajutat să nu intru în depresie. Din clipa în care am privit această încercare ca pe o cale spre evoluţie, totul a devenit brusc mai uşor, parcă apăreau singure rezolvările problemelor, iar percepţia asupra mamei s-a schimbat, mi s-a părut mai uşor de suportat. Până acum. Dar am ţinut-o lângă mine şapte ani şi jumătate, am convingerea că am făcut tot ce a depins de mine ca să-i fie bine. Refuzam să accept ideea de azil, dacă ai ştii cum mă înverşunam atunci când cineva îmi propunea această variantă. Ei bine, azilul nu e o sperietoare, e o soluţie la care e bine de recurs cât timp bolnavul se deplasează singur. Abia după ce am fost trecută prin nişte episoade greu de descris, cu halucinaţii, ţipete în toiul nopţii şi cu murdărit întreg apartamentul, după ce am aflat ce greu se păstrează curată o casă în care se află un bolnav, am putut să apreciez ceea ce am găsit la azil. Sunt sigură că am făcut un pas potrivit atât pentru mama, cât şi pentru mine. La viteza cu care se înmulţesc cazurile de Alzheimer, am încă un motiv de mulţumire, acela că am găsit un loc liber chiar în oraşul meu. Am dus-o cu sentimentul că e în siguranţă. Acolo sunt mai multe asistente care se ajută între ele, au experienţă, altfel decât mine. Am avut sentimentul că am lăsat-o într-o familie. Am putut să văd şi alţi bolnavi, mai dărâmaţi decât mama, am simţit atmosfera de acolo, e bună, uite că se poate. Departe de imaginea de lagăr pe care o aveam eu întipărită de pe vremea comunismului. Probabil au preluat ceva din occident. Ştiu, şi banii sunt motivul amânării unei internări, lipsa lor, în prima etapă, ori tocmai suma considerabilă la care se poate ajunge dacă obţii certificat de însoţitor. Crede-mă, plusul de care te bucuri că intră în casă, ajungi să îl dai pe medicamente pentru tine, mai bine iei în calcul o internare, care înseamnă scoaterea de la întreţinere a bolnavului, reducerea cheltuielilor cu mâncarea şi medicamentele. Pune pe hârtie şi ai să vezi că suma pe care trebuie să o completezi pentru a obţine un loc în azil devine chiar mică, în jur de 300 RON. Ieri, după o săptămână de la internare, am fost în vizită la mama. Nu mi-a venit să cred când am găsit-o mai plină la faţă, mai blândă. Se îndeamnă la mâncare cu cele din salon, îi face bine să vadă mai multe figuri în jur. Va urma.

SFATURI DE ZI CU ZI

  • Nu lăsaţi medicamente de niciun fel  la îndemâna bolnavului. Are probleme de memorie, nu ştie de câte ori a luat pastile, mama a ajuns în faza de început, până să fie diagnosticată, la spital, criză de inimă, luase cine ştie de câte ori pastilele pentru inimă.
  • Faceţi din timp actele pentru handicap. E mai uşor să reveniţi apoi, când se agravează boala şi să obţineţi un grad mai mare, chiar dacă la început vi se va da un grad mic de handicap cu bani mai puţini, să ştiţi că orice ajutor financiar contează. Iarăşi revin, internaţi-l din timp pentru că la serviciu mult timp nu o să găsiţi înţelegere, o să ajungeţi să mergeţi nedormiţi, să faceţi greşeli, şefii, colegii, atâta aşteaptă. Mai bine faceţi un efort financiar, să plătiţi lunar o diferenţă până la suma cerută de azil, decât să vă pierdeţi serviciul sau să ajungeţi voi pe la doctori.
  • E grea etapa de început, până când acceptă ajutorul, apoi, într-un fel, urmează o etapă zic eu uşoară, dacă mă uit în urmă.
  • E bine să aveţi acasă din timp medicamente pentru halucinaţii, salvarea nu vine la astfel de cazuri dacă nu aveţi trimitere către spital de la medicul de familie! De unde să aveţi trimitere, dacă se întâmplă duminică noaptea? Nu ezitaţi să îl legaţi, ca să nu îşi facă rău!
  • Când e de pamperşi, nu vă zgârciţi la bani, ca şi cheltuială, însemnă 150 de RON lunar, nu e mult, iar bolnavul se va obişnui repede să îi poarte.
  • Pentru cei care îşi rup pamperşii. Am învăţat şi eu acum, de la o asistentă de la azil. Se îmbracă bolnavul cu pantaloni de pijama sau trening, din aceia cu şiret, dar puşi cu spatele în faţă. Astfel, funda se face la spate, iar bolnavul nu poate să o desfacă şi nu are loc să bage mâna în pantaloni.
  • E bine să puneţi din timp muşama medicinală pe patul bolnavului, vă sfătuiesc să o prindeţi cu bandă de scotch petrecută în jurul saltelei.
  • Pe cât posibil, trebuie asigurate uşile, în primul rând –  cea de la intrare trebuie închisă cu cheia, pentru a-l împiedica să iasă.
  • Bolnavul trebuie antrenat în activităţi. Poate fi luat la bucătărie, i se poate da să facă ceva, spunându-i-se cât de important e ajutorul său, poate alege muşeţel, rupe păstăi. Trebuie lăudat apoi. Va fi încântat chiar şi dacă va sta lângă voi fără să facă nimic, vă va urmări mişcările. Nu trebuie lăsat singur în cameră. Vă poate ajuta atunci când adunaţi rufele, îi daţi să ţină câteva lucruri. Zilnic i se poate da o cutie cu creioane, să le aleagă, o carte de colorat, e bine să îi daţi un teanc de fotografii, uneori va mai recunoaşte pe cineva. Activităţile repetate în fiecare zi îi dau o stare de bine, însoţite de repetarea aceloraşi cuvinte la fiecare activitate.