Dacă ai în grijă un bătrân, poți lucra cu jumătate de normă, dar cu salariu pentru normă întreagă.

„Salariații care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă, membru de familie, au posibilitatea legală de a lucra în baza unui program redus. Mai exact, aceste persoane pot munci la angajator cu jumătate de normă, cealaltă jumătate de normă fiind plătită de autoritățile locale.”

Am preluat ştirea, dar numai după ce am verificat-o în programul Lege 4. Da, în luna iunie 2016, Legea nr.  17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice  fost modificată, adăugându-se şi articolul care prevede această facilitate.

Articolul complet, foarte bine scris, este pe avocatnet, autor Alexandru Boiciuc -10 August 2016:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_43769/Dac%C4%83-ai-in-grij%C4%83-un-b%C4%83tran-po%C8%9Bi-lucra-cu-jum%C4%83tate-de-norm%C4%83-dar-cu-salariu-pentru-norm%C4%83-intreag%C4%83.html

 

 

 

 

LIPSA ACUTĂ DE ODIHNĂ

Astăzi am citit rezumatul unui aşa-zis studiu despre lipsa de somn şi urmările pe termen scurt şi lung, un studiu generalist, care nu făcea decât să sperie cititorul. Era departe de realitatea şi temerile pe care le cunoaşte un aparţinător. 

În fazele avansate ale bolii, dacă veţi continua să locuiţi cu bolnavul, numărul de ore de somn de care vă veţi bucura, va fi din ce în ce mai mic. Rar veţi putea să dormiţi mai mult de 3 ore legate, cu un total de 5 ore pe noapte. Treptat, vă veţi obişnui cu această nouă situaţie, dar nu vă recomand să vă forţaţi limitele mai mult de 3 luni. Periculos nu este numărul mic de ore de somn, ci trezirea repetată la intervale de 6-7 minute din somnul profund. Probabil cunoaşteţi deja urmările: palpitaţii, ameţeli, senzaţii de leşin, variaţii bruşte în greutate. Trebuie să luaţi hotărârea unei internări.

Dacă vor fi efecte pe termen scurt sau lung: vreau să vă dau speranţa că pe termen lung nu vor fi urmări. Cam atâta timp cât aţi fost lipsiţi de un program normal de somn, adică săptămâni sau luni – de o perioadă egală de timp veţi avea nevoie pentru a vă reface. Dacă veţi adopta şi un regim alimentar sănătos, dacă vă veţi asculta corpul, vă veţi reface fără urmări, veţi ajunge la o reglare a greutăţii, veţi constata cu uimire că vă revine atenţia, câmpul vizual creşte, iar memoria vă e mai bună ca niciodată.  Din experienţă, vă recomand să ascultaţi câteva săptămâni un colaj de melodii cu care simţiţi dumneavoastră că rezonaţi (nu ce vă recomandă cunoscuţii), muzica ajută enorm în refacere. Nu intraţi în depresie, nu sunteţi singurii care aţi trecut prin această situaţie, va fi bine.

ACCEPTAREA, CONŞTIENTIZAREA DIAGNOSTICULUI

Repetă întrebările, uită răspunsurile. E confuz. Se uită cu neîncredere către cei din familie. Se înstrăinează. Are impresia că cineva îi umblă prin lucruri şi îi lipsesc bani. Pune cheile, obiectele de uz comun, în locuri nepotrivite.
E cazul să faceţi împreună o vizită la medicul de familie.
O soluţie la fel de bună, pe care am auzit-o de la un psiholog, este aducerea acasă a unui medic specialist. Prezentat ca prieten sau coleg de serviciu, acesta îl va antrena în discuţie şi îl va putea observa. Veţi avea astfel o primă estimare a bolnavului şi veţi primi îndrumări pentru paşii pe care îi aveţi de făcut.
Apoi, dacă diagnosticul se confirmă, nu trebuie să disperaţi. Continuaţi să vă purtaţi normal, uşurând pe nesimţite viaţa bolnavului. Ar trebui să îi înlocuiţi sarcinile din cadrul familiei cu altele mai uşoare, să ude florile din locuinţă, să şteargă praful. Nu ajută cu nimic dacă îl certaţi, încercaţi să schimbaţi vorba atunci când are momente de rătăcire, să vă faceţi că nu vedeţi momentele de confuzie, daţi-i timp să îşi revină. Apreciaţi-i munca, lăudaţi-l pentru orice face, treceţi peste barierele de vârstă şi peste neînţelegerile anterioare. Conştientizaţi că are nevoie de ajutorul vostru, chiar dacă el încă nu ştie. La o vorbă necugetată răspundeţi-i cu o glumă, încercaţi să destindeţi atmosfera.
În cazurile pe care le cunosc, pentru familie, momentul conştientizării diagnosticului a fost cel în care bolnavul s-a rătăcit prin cartier. Reîntors cu bine, singur, dar după multe ore de căutare, a fost pus sub supravegherea mai mult sau mai puţin discretă, permanentă, a celor din familie.

Acceptaţi diagnosticul, dar nu faceţi o tragedie. Veţi avea timp să vă obişnuiţi cu schimbările din comportamentul rudei voastre. Veţi observa că are chiar un ritm în care involuează. Funcţie de acesta încercaţi să vă vedeţi de viaţa voastră, să vă păstraţi măcar un hobby, ceva la care să vă abateţi gândurile, aveţi nevoie de o preocupare pozitivă care să compenseze activitatea în grija bolnavului. Mergeţi cu el cât se poate la plimbare, socializaţi, nu vă izolaţi din cauza lui, deschiderea către ceilalţi ajută. Păstraţi acasă o atmosferă normală, pozitivă. Şi copiii familiei se vor obişnui cu schimbările, deşi li se vor părea la fel de ciudate ca şi vouă.

Gândiţi în avans situaţiile viitoare. Încercaţi să rezolvaţi acum, în momentele de luciditate, problema actelor, a moştenirii, vă ajută mult să aveţi lămurite şi clarificate cine moşteneşte, cine îngrijeşte, cum şi cât. Nu amânaţi pentru că odată cu trecerea zilelor, bolnavul va fi din ce în ce mai nesigur, posibilitatea de a merge cu el la un notar, probabilitatea de avea coerenţă, de a şti să dea o semnătură în ziua propusă scade. După ce aţi rezolvat problema proprietăţilor şi aţi stabilit care dintre voi îl vor îngriji, începeţi demersurile pentru certificatul de handicap. E un act absolut necesar, asupra căruia se poate reveni, în scurt timp veţi putea obţine gradul I cu însoţitor. E bine să vă ocupaţi de toate acestea de la început, după ce aţi aflat diagnosticul.

Gândiţi tot timpul pozitiv. Îndepărtaţi gândul că aşa veţi arăta şi voi. Voi sunteţi altă generaţie, nu aţi apucat anii de război, nu aţi trăit ce au trăit ei, nu aţi muncit cât au muncit ei. Voi trăiţi în alte condiţii, sunteţi mai puternici decât credeţi, ca dovadă, iată, ţineţi o casă, o familie şi aveţi grijă şi de un bolnav. Aveţi acces la informaţie, ştiinţa evoluează rapid, căutarea a cât mai multe informaţii despre Alzheimer vă va deschide un nou orizont, vă va ajuta să învăţaţi ceva nou, să cunoaşteţi oameni pe care altfel, nu i-aţi fi întâlnit. Îngrijirea unul astfel de bolnav este o experienţă care ajută, veţi fi la final mult mai înţelepţi decât dacă v-aţi fi continuat viaţa liniar.

RELAŢIONAREA

E importantă relaţionarea între aparţinători. Cu siguranţă, mergând la medicul specialist pentru reţeta lunară, veţi cunoaşte destui. Majoritatea sunt grăbiţi, nervoşi, obosiţi, nemulţumiţi de aşteptarea  din faţa cabinetului, nemulţumiţi de lipsa de informaţie. Năuci, cu diferite grade de instrucţie, cu unii veţi putea să legaţi un dialog, cu alţii nu. Încercaţi să vorbiţi cu cât mai mulţi, să le aflaţi poveştile, experienţele. Vă veţi fi de folos unii altora mai mult decât vă daţi seama. Deşi bolnavii nu seamănă unii cu alţii şi nu pot fi comparaţi, grijile aparţinătorilor sunt aceleaşi. Despre acestea puteţi discuta. Nu uitaţi, numai cei aflaţi în aceeaşi situaţie vă pot înţelege cu adevărat. Unii au deja răspunsuri la întrebări pe care vi le puneţi, unii privesc toată situaţia cu umor, pe alţii îi puteţi ajuta voi. Sunteţi o comunitate. Chiar dacă vă veţi întâlni când şi când, veţi şti că nu sunteţi singuri.

AMINTIRI PENTRU MAI TÂRZIU

Făceţi-vă amintiri.  Profitaţi de primii ani de după diagnostic, sunt anii cei mai preţioşi. Sunt anii în care puteţi călători împreună, iar în zilele bune, încă mai puteţi depăna amintiri. Vă puteţi  cunoaşte, sparge barierele de vârstă peste care majoritatea, nu aţi trecut. Nu amânaţi, făceţi-vă timp, vor fi amintiri preţioase. Un drum la o mănăstire, o vizită la un muzeu, la o expoziţie, un picnic pe malul apei vor fi amintiri la care vă veţi reîntoarce mai târziu şi în memorie, şi fizic, veţi căuta locurile în care aţi fost împreună. Nu amânaţi, încă mai puteţi fi cu adevărat împreună. Vor urma ani în care veţi îngriji un necunoscut plin de surprize. Aveţi nevoie de amintiri şi pentru perioada cea grea de final, şi pentru mai târziu. Răsfăţaţi-l, bucuraţi-l cu lucruri mărunte. Amintirea bucuriei  pe care i-aţi făcut-o acum este cea care vă va rămâne, şi nu amintirea anilor de îngrijire, din fericire aceia vor fi uitaţi repede. Fotografiaţi, filmaţi, e timp preţios. Nu îl irosiţi.

BRĂŢARA DE IDENTIFICARE

În primii ani de la diagnostic, atunci când uitarea apare doar sub formă de episoade, şi e repede dată.. uitării, este bine să puneţi bolnavului o brăţară de identificare cum sunt cele de la spital. Sunt ieftine, unu, doi lei. În geantă şi în buzunarul hainei,  dacă acesta încă iese singur la plimbare sau la cumpărături, e bine să puneţi un carton cu date: nume, adresă, telefonul unei rude. Am întîlnit un caz în care scriau cu marker numărul de telefon pe mâna sau chiar pe burta bolnavului, când acesta obişnuia să plece singur. Repet, este necesar doar în primii ani, atunci când acesta pare normal, când familia se îndoieşte de corectitudinea diagnosticului şi îl lasă să plece neînsoţit. E un gest care vă va fi de mare ajutor atunci când se va rătăci. Pentru că se întâmplă. Şi atunci sunt două variante: în cazul fericit îşi va reveni după ce va rătăci câteva ore şi va găsi singur drumul spre casă. În cealaltă variantă, cineva va încerca să îl ajute şi îi va pune să caute un act de identitate. Şi dacă va fi dus la spital sau la poliţie, cineva tot va ajunge să îi caute în geantă sau în buzunare şi biletul va fi găsit. O brăţară totuşi e mai vizibilă pentru toţi.

UN FEL DE ISTORIE

Tot prezentând teoria acidităţii celor pe care îi ştiu cu riscul de a moşteni boala, repetat, discuţia ajungea la stres. Într-o zi, povestea mea s-a suprapus cu a altcuiva şi aşa a prins contur un tablou nou. Ce au avut în comun mama mea, surorile ei, mama lor, cu părinţii altora? Destinele, zonele de provenienţă, alimentaţia, erau diferite. Dar, cu toţii, au avut un factor comun care, după mine, ar fi putut să declanşeze creşterea plăcilor. Factorul comun în cazul celor de care vorbesc eu a fost FRICA. Toţi din grupul la care mă gândesc au avut în familie deţinuţi politici. Au trăit ani buni într-o frică aproape animalică, uitându-se peste umăr, neştiind ce le va aduce ziua de mâine. Asta a durat ani buni. Teoria acidităţii spune că degeaba alimentaţia este corectă, vegetariană, dacă nu există echilibru. Dacă există stres puternic, pH-ul sângelui este tot acid şi duce la creşterea haotică a celulelor. Ar fi interesant de aflat câţi din cei aflaţi acum în tratament vin din astfel de familii.

Noi, copiii, am trăit fiecare cu stresul nostru zilnic, dar nimic nu se compară cu frica aceea a lor. Noi avem acces la informaţie, am avut timp să căutăm, să ne punem întrebări. Majoritatea, ne-am schimbat modul de alimentaţie, unii am mers chiar instinctiv spre dezvoltare spirituală. Să gândim pozitiv. Avem slabe şanse să facem Alzheimer.