Dacă ai în grijă un bătrân, poți lucra cu jumătate de normă, dar cu salariu pentru normă întreagă.

„Salariații care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă, membru de familie, au posibilitatea legală de a lucra în baza unui program redus. Mai exact, aceste persoane pot munci la angajator cu jumătate de normă, cealaltă jumătate de normă fiind plătită de autoritățile locale.”

Am preluat ştirea, dar numai după ce am verificat-o în programul Lege 4. Da, în luna iunie 2016, Legea nr.  17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice  fost modificată, adăugându-se şi articolul care prevede această facilitate.

Articolul complet, foarte bine scris, este pe avocatnet, autor Alexandru Boiciuc -10 August 2016:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_43769/Dac%C4%83-ai-in-grij%C4%83-un-b%C4%83tran-po%C8%9Bi-lucra-cu-jum%C4%83tate-de-norm%C4%83-dar-cu-salariu-pentru-norm%C4%83-intreag%C4%83.html

 

 

 

 

Anunțuri

DESHIDRATAREA – URGENŢĂ MAJORĂ

Deshidratarea, ignorată atât acasă cât şi acolo unde este internat bolnavul, poate duce la: oscilaţii ale tensiunii, tulburări pulmonare, infecţii greu de localizat, febră neobişnuit de mare, iar în final – comă. Nu vreţi să auziţi vreodată comentariile medicilor de la urgenţe în astfel de cazuri. Dacă aveţi noroc şi bolnavul este internat la timp în grija îngerilor păzitori de la urgenţe majore, veţi privi cum îşi revine de la oră la oră, spectaculos. Veţi avea surpriza, unii, ca bolnavul să vă recunoască pentru prima dată după multe luni. Veţi avea timp, în multele ore cât veţi aştepta pe holurile spitalului, să reluaţi filmul, să vă puneţi întrebări, unde, cine a greşit, cine a ignorat semnele. Unul din primele semne de deshidratare este dispariţia lacrimilor. Culoarea pielii, dacă vedeţi că e din ce în ce mai pământie, este un alt semn. Chiar şi confuzia. Un aparţinător îşi cunoaşte bolnavul, ştie deja ritmul în care acesta involuează. O stare de confuzie care nu se potriveşte cu ritmul acesta, poate fi cauzată de deshidratare.
Nu aşteptaţi să apară problemele suplimentare. Dacă şi dată în porţii mici şi dese, cantitatea de apă pe care o acceptă este mică, apelaţi la perfuzii, dar aveţi grijă să fie hidratat în permanenţă. Consideraţi, vă rog, hidratarea o prioritate la fel de mare ca şi igiena bolnavului.

LA STAŢIUNE

„- Să veniţi să mă luaţi acasă de la staţiune! Că m-am plictisit aici şi ştii bine că înainte am fost şi în spital” vorbea tare, la telefon, o altă pacientă, care primise vizită. La plecarea musafirilor şi-a luat frumuşel punga cu cozonac si fructe şi s-a ţinut după ei, că merge şi ea. Măcar să se plimbe un pic cu maşina. A trebuit să o ţină o infirmieră, să o mintă că musafirii doar se duc până la parter şi vor reveni. A fost uşor de păcălit, ca un copil.

Mi s-a părut bună ideea cu staţiunea, ca explicaţie dată unui bolnav mai lucid pentru aducerea la azil.

Azi a fost o zi excelentă, televizorul era setat pe un program cu muzică plăcută, mama a fost vorbăreaţă, i-am dus o carte cartonată pentru copii, cu desene mari şi colorate, am citit-o împreună şi i-am lăsat-o acolo. Nu ştiu cum, dar parcă întinereşte, la cum arăta azi, îi mai dau 10 ani de viaţă. Am plecat împăcată de acolo. Atmosfera azi era odihnitoare, aerisiseră şi mirosea chiar bine, camera foarte mare, cu tavanul din lemn, era plină de lumină, infirmierele puse pe glume. Cele din salon au început să se obişnuiască cu mine, să mă considere una de-a lor. Mă tot gândesc să cumpăr o carte cu desene autocolante, dacă aş lucra cu mama, le-aş putea antrena şi pe ele în joc.

AZILUL NU E ACASĂ

Urc treptele inalte, salonul este la etajul al doilea. Se simte ca a crescut numarul de bolnavi, aerul e greu de respirat.  Ajung la mama. E senina, fericita in lumea ei. E frig afara, inca nu o pot scoate in curte, o duc la fereastra, pare ca se uita spre vilele din jur, dar de fapt tot spre interior priveste, nu e prezenta. Mi se spune ca e agitata noaptea, iar si-a rupt pampersii, au inceput sa o imobilizeze la pat noaptea, ca sa nu le mai deranjeze pe celelalte bolnave din salon. Ma uit la ea, nu se vede ca ar fi suferit, nu realizeaza ce i se intampla.

In coltul salonului, o bolnava tipa repetat dupa apa. Tace, apoi tot ea tipa, gata, am baut destul. Alta, singura mai lucida, se ridica si porneste televizorul. Are volumul aproape la maxim.  Ma uit iar la mama. E tot senina, nu vede, nu aude ce e in jur. Se uita cu drag spre noi, dar nu ne recunoaste.

Azilul nu e acasa. Dragilor, daca sunteti la inceput si puteti, mutati bolnavul la casa. In stadiul final, la casa puteti ceea ce viata la bloc nu va permite. Daca la bloc trebuie sa supravegheati, sa sedati puternic bolnavul noaptea, ca sa nu tipe, sa nu deranjeze vecinii, la casa, situatia ar fi alta. Ar putea fi lasat in camera, imobilizat cu brau, asa cum e mama asigurata noaptea la azil. Ati avea numai de schimbat bolnavul dimineata, nu ar mai trebui sa fiti in miscare sa il tineti cu minile ca sa nu plece, la casa ar putea sa si tipe, nu ar deranja vecinii. Bolnavul uita ca a fost imobilizat.  Am inteles ca hamuri speciale sau centuri se gasesc la magazinele cu profil medical.

Traiul cu un bolnav la bloc presupune timp pierdut  cu imbracarea  si transportul pentru mers in parc. La casa, e mai simplu. In plus, poate fi antrenat in activitatile din jurul locuintei, sa care ceva usor, sa culeaga fructe, plante medicinale. Poate sa mangaie un animal. Oricum, animalele din ograda, prin miscare si sunete ii solicita atentia si asta il ajuta. Spre final, oboseste usor, ca si un copil mic, inchide ochii repede si motaie. Dar una e sa fie lasat sa motaie in curte, sub un pom, alta e pe canapeaua din camera, cu aceleasi cateva lucruri in jur. Casa imi pare o solutie buna si pentru bolnav, si pentru familie. Daca as fi stiut la timp mai multe despre etapele bolii, m-as fi mutat din timp la casa.

AZILUL

Nu ştiu altele cum sunt, dar azilul unde am internat-o pe mama e unul bun. Proprietarul pare că nu s-a zgârcit şi a investit în primul rând într-o construcţie solidă. Probabil să acasă majoritatea bolnavilor nu au avut condiţiile de aici: parchet adevărat, băi moderne şi decorate cu gust, termopane Trocal, risipă de căldură. Trei medici îi consultă săptămânal, infirmierele sunt alese cu grijă, mai voinicuţe, pentru a putea muta un bolnav, dar calde şi grijulii, am siguranţa că nu ar brusca niciodată un bolnav. Să trăiască împreună cu încă doi sau chiar cinci alţi bolnavi în cameră, îi oferă  bolnavului posibilitatea de a socializa. Chiar dacă el trăieşte în lumea lui, să vadă tot timpul mai multe chipuri decât vede acasă, (şi mai zâmbitoare) îi dau o stare buna. Când este internat un nou pacient, au grijă cu cine îl pun în cameră. Am impresia că se respectă o proporţie: în fiecare cameră sunt puşi şi bolnavi aproape lucizi, bolnavi nu de Alzheimer. Aceia pot da alarma în caz de nevoie, pot da apă altui bolnav dacă infirmiera nu e pe etaj. Se creează o legătură între cei din cameră, îşi spun un cuvânt bun unul altuia. Cei lucizi ştiu că aici vor rămâne până la sfârşit, şi totuşi, în aer nu e tristeţe, e ceva mai mult decât împăcare cu  soarta, e seninătate, un fel de optimism, se zâmbeşte, se glumeşte, pacienţii se simt în siguranţă. Dacă la fiecare vizită mi-am conturat o părere despre personal, observarea celorlalţi bolnavi din salon mi-a confirmat imaginea unui adăpost în care proprietarii se gândesc mai întâi la binele pacienţilor şi abia apoi la profit. Romanţez? Nu. Exagerez? Iarăşi nu. Mergeţi din timp şi vizitaţi mai multe astfel de centre, observaţi detalii, observaţi oamenii, atunci când aţi luat hotărârea de a interna bolnavul. Grăbiţi-vă, dar cumpăniţi bine alegerea. Interesaţi-vă despre istoricul azilului, încercaţi să cereţi referinţe, încercaţi să vorbiţi cu aparţinători ai celor internaţi. Puteţi ajunge să îi întâlniţi dacă cereţi să vizitaţi azilul într-o zi de sâmbătă, când de regulă vin rude la majoritatea bolnavilor.

RITUALURILE ZILNICE

E bine să stabiliţi ritualuri zilnice, acestea vor ajuta bolnavul. Gesturi, expresii cunoscute îi dau o stare de confort, repetate în fiecare zi. Trezirea trebuie însoţită de o glumă, mersul la baie, îmbrăcarea, pregătirea mesei de dimineaţa, servirea, iarăşi cu glume folosite la copiii mici. Etapa următoare a zilei, dacă e vară – mers la plimbare, dacă nu se poate – activităţi care îi pot capta atenţia. Dacă mergeţi la plimbare, nu uitaţi să luaţi o sticlă de apă,  chiar dacă parcul se află lângă locuinţa dvs. Vorbiţi-i tot timpul, amintiţi-i ce aţi făcut ieri, povestiţi din trecut, întrebaţi-l din tinereţe, veţi vedea că se luminează la faţă şi va povesti – nu mult, dar câteva fraze sunt un câştig. Comentaţi orice, pentru a-i atrage atenţia, culorile florilor din parc, numărul păsărilor, leagănele.

În primii ani puteţi juca împreună jocuri simple. E bine să îl puneţi să îşi scrie numele şi câteva cuvinte, e o metodă bună de a vedea cât a evoluat boala. E bine să-i cereţi sfatul, cum se face o mâncare, cum se repară un lucru. Chiar dacă răspunsul va suna: Nu ştiu, încercaţi şi în zilele următoare, bolnavul nu are trei zile asemănătoare.

Starea bolnavului este mult influenţată de voi. Dacă atmosfera din casă este calmă, bolnavul va fi liniştit. Dacă veţi fi nervoşi şi veţi ţipa la el, veţi intra într-o spirală din care e destul de greu de ieşit. Gândiţi-vă că el se odihneşte toată ziua, are energie, de aceea e bine să îl duceţi la plimbare chiar şi de două ori pe zi. Dacă nu afară, măcar în locuinţă plimbaţi-l dintr-o cameră în alta, uitaţi-vă împreună pe fereastră, întrebaţi-l ce clădire e aceea care se vede pentru a-i atrage atenţia şi a vedea ce răspunde.

Dacă aveţi animale: un câine, o pisică, papagali, să ştiţi că ajută, îi solicită atenţia pentru că un animal se mişcă mereu. Chiar şi în ultima etapă, mama întindea mâna să mângâie câinele.

Seara, mersul la culcare înseamnă alt ritual. E bine să îl rugaţi să vă ajute la pregătirea patului, apoi să se închine măcar, dacă se poate chiar să spuneţi împreună o rugăciune. Eu vă recomand să dormiţi în pat sau măcar în cameră cu bolnavul pentru a-l ţine sub observaţie. Nu uitaţi că ei sunt activi noaptea, au tendinţa să se scoale. Nu ştiţi când vrea să meargă la baie sau vrea să se uite pe geam. Folosiţi somnifere pentru a-l ajuta să doarmă.

ALEGEREA PERSOANEI ÎNGRIJITOARE

Dragilor, căutaţi din timp pe cineva să stea ziua cu bolnavul vostru, chiar din ziua în care aveţi diagnosticul. E o alegere grea şi durează. Căutaţi ca persoana să locuiască cât mai aproape de voi. Puneţi-i chiar şi pe hârtie ce îi cereţi, de la respectarea programului, la ce are de făcut. În salariul considerabil pe care îl veţi plăti, (cam 1000 RON-10 ore), să ştie că are ca obligaţie spălarea bolnavului în caz de… şi nu vă face vouă un favor, să nu îi dea să mănânce decât ce lăsaţi voi, să îl plimbe în parc, nu în aglomeraţii. Un bolnav are imunitate scăzută, nu are ce căuta în aglomeraţie. Să vă sune pe voi, nu alte rude, pentru a povesti despre bolnav. Să nu se apuce să facă, de plictiseală, curăţenie! Nu aţi angajat o menajeră, aţi angajat un supraveghetor care trebuie să stea cu ochii pe bolnav, ca să nu păţească ceva. Dacă se plictiseşte de uitat la televizor, poate deschide o carte, dar cu bolnavul alături, nu în altă cameră. Eu zic că e un serviciu chiar bun, mult mai bun decât să lucrezi la normă în fabrică sau în agricultură, iar plata salariului se face la timp.
Pe vremea când nici nu mă gândeam încă să obţin certificat de handicap, curatelă nici atât, am avut timp de un an, angajată o femeie care stătea 10 ore pe zi de la 7 la 17, ca să pot merge eu la serviciu. Era după moartea neaşteptată a tatălui meu. Am angajat-o în pripă, nu am avut timp să caut, să cer referinţe. Era o femeie blândă, am avut siguranţa că nu o va brusca pe mama. Însă… încet, încet, a început să vină la 8,30, să se uite ciudat dacă la ora 17 când ajungeam eu de la serviciu, se întunecase, că ea când ajunge acasă, să o ducă în supermarketuri în loc să meargă cu ea în parc, să îmi reproşeze să a spălat-o într-o zi cînd mama a păţit unul din primele “accidente”, să îi dea mâncare de la ea când eu stătusem până noaptea să gătesc şi să las bucătăria curată. Avea şi ea problemele ei şi de sănătate, şi cu soţul, am înţeles-o cât am putut, mă mulţumeam să văd că e blândă. Apoi, într-o zi, mi-a cerut voie să meargă cu mama până în cealaltă parte a oraşului la Obor, să trimită un pachet. I-am dat voie, vreme era bună, mama era într-o perioadă stabilă. Seara, am luat să spăl sticla de apă a mamei, cu care ieşeau la plimbare. Ce să văd: o ştampilă cum se pune la supermarketuri dacă ai produse asemănătoare: era o ştampilă de la un mare mall din Piaţa Sudului, cu data din ziua aceea. Traversase tot oraşul cu mama! Aş fi renunţat la serviciile femeii în clipa aceea, dar iar m-am lovit de problema lipsei unui înlocuitor.