CUM SĂ PROCEDĂM ÎN CAZUL HALUCINAŢIILOR

Am primit, ca şi comentariu, de la doamna M din Canada, o serie de sfaturi deosebit de pertinente, din care mă grăbesc să vă împărtăşesc. De aproape opt ani, de când tot caut materiale despre îngrijire, sunt primele rânduri care mi se par cu adevărat folositoare şi de bun simţ. Vă mulţumesc, doamna M, vă aştept să ne mai împărtăşiţi din experienţa dumneavoastră!

„…metodele tin, in primul rand, de asesarea corecta a nevoilor pacientului. In plus, drumomania este una, halucinatiile alta. Combinatia dintre cele doua este crunta, intr-adevar. Din pacate, halucinatiile devin chiar violente noaptea (mama se invinetea la buze de atata tipat si nervi si, fiindca este hipertensiva, mi-a fost teama c-o pierd in mainile mele. In asemenea momente am incercat, cu rabdare (greu … foarte greu …) sa o iau in brate si s-o mangai in continuu pe spate (un fel de masaj usor pe jumatatea de sus a spatelui, spre ceafa) si pe umeri. M-am pozitionat, in permanenta, in fata ei. Pe ea am pozitionat-o intotdeauna cu spatele sprijinit de canapea sau in picioare, cu spatele sprijinit de perete (dupa locul unde incepea criza), ca sa nu se simta amenintata din spate. Nu numai ca nu am contrazis-o dar, dupa fiecare replica a ei (pe vremea cand inca avea replici care insemnau cat de cat ceva) incercam – repet, fara s-o contrazic – sa-i abat atentia pe alta directie. Deci mangaieri in continuu, vorbit in soapta, alintata pe numele de alint ce i-l dadusera parintii, bratele blocate cat sa nu-si faca rau (treaba mascata printr-un masaj al mainilor) si … rabdare. Ah, sa nu uit, in permanenta trebuie sa-i spui bolnavului lucruri care sa-l calmeze. Spre exemplu, daca bolnavul a regresat mental la varsta de douazeci de ani, sa zicem, degeaba-i spune apartinatorul, pe ton bland “stai linistit(a), eu sunt fiica ta si am grija de tine”. Rezultatul este opus si, de multe ori, dezastruos.
Din pacate, sunt si alti factori care afecteaza violenta atacurilor. Persoana bolnava trebuie urmarita cam de pe la pranz, “interceptata” orice chestiuta ce-ar putea-o deranja si reparata, ameliorata. Sunt persoane care se irita fiindca nu le sta bine proteza in gura, sau erau in lumea lor cand a venit asistenta medicala sa le dea medicamentele si asta a dus la o stare de iritare, sau – pur si simplu – au o zi proasta. Toate acestea trebuie avute in vedere si bolnavul trebuie calmat inainte de lasarea serii. Dupa cum spuneam, evenimentul dispare, senzatia nu. Deci, cu cat bolnavul intra mai calm in “sundowning” (adica scaderea drastica a capacitatilor cognitive odata cu lasarea serii) cu atat violenta halucinatiilor si a manifestarilor conexe scade.
O alta metoda ce poate ar merita sa fie incercata este aceea a muzicii in casti. Interventia aceasta trebuie facuta rapid, odata ce apar primele semne de iritare. De ce cu casti? Fiindca sunt sanse ca, in acest mod, sa se izoleze si factori de stres pe care noi nici nu-i percepem. Tot asa, cu persoana de incredere in fata (nu intr-o parte si – in nici un caz! – spre spate) si cu o zona de confort (canapea, perete) la spate.

Aici, in cazurile de necontrolat se face perfuzie cu somnifere. Deci perfuzie, ca sa actioneze rapid. Cu cat bolnavul sta mai mult in starea a agitatie / violenta, cu atat efectele sunt de mai lunga durata si nu apuca sa ajunga la “zero” emotional inainte de urmatorul episod … si tot asa …”

Anunțuri

ALEGEREA PERSOANEI ÎNGRIJITOARE

Dragilor, căutaţi din timp pe cineva să stea ziua cu bolnavul vostru, chiar din ziua în care aveţi diagnosticul. E o alegere grea şi durează. Căutaţi ca persoana să locuiască cât mai aproape de voi. Puneţi-i chiar şi pe hârtie ce îi cereţi, de la respectarea programului, la ce are de făcut. În salariul considerabil pe care îl veţi plăti, (cam 1000 RON-10 ore), să ştie că are ca obligaţie spălarea bolnavului în caz de… şi nu vă face vouă un favor, să nu îi dea să mănânce decât ce lăsaţi voi, să îl plimbe în parc, nu în aglomeraţii. Un bolnav are imunitate scăzută, nu are ce căuta în aglomeraţie. Să vă sune pe voi, nu alte rude, pentru a povesti despre bolnav. Să nu se apuce să facă, de plictiseală, curăţenie! Nu aţi angajat o menajeră, aţi angajat un supraveghetor care trebuie să stea cu ochii pe bolnav, ca să nu păţească ceva. Dacă se plictiseşte de uitat la televizor, poate deschide o carte, dar cu bolnavul alături, nu în altă cameră. Eu zic că e un serviciu chiar bun, mult mai bun decât să lucrezi la normă în fabrică sau în agricultură, iar plata salariului se face la timp.
Pe vremea când nici nu mă gândeam încă să obţin certificat de handicap, curatelă nici atât, am avut timp de un an, angajată o femeie care stătea 10 ore pe zi de la 7 la 17, ca să pot merge eu la serviciu. Era după moartea neaşteptată a tatălui meu. Am angajat-o în pripă, nu am avut timp să caut, să cer referinţe. Era o femeie blândă, am avut siguranţa că nu o va brusca pe mama. Însă… încet, încet, a început să vină la 8,30, să se uite ciudat dacă la ora 17 când ajungeam eu de la serviciu, se întunecase, că ea când ajunge acasă, să o ducă în supermarketuri în loc să meargă cu ea în parc, să îmi reproşeze să a spălat-o într-o zi cînd mama a păţit unul din primele “accidente”, să îi dea mâncare de la ea când eu stătusem până noaptea să gătesc şi să las bucătăria curată. Avea şi ea problemele ei şi de sănătate, şi cu soţul, am înţeles-o cât am putut, mă mulţumeam să văd că e blândă. Apoi, într-o zi, mi-a cerut voie să meargă cu mama până în cealaltă parte a oraşului la Obor, să trimită un pachet. I-am dat voie, vreme era bună, mama era într-o perioadă stabilă. Seara, am luat să spăl sticla de apă a mamei, cu care ieşeau la plimbare. Ce să văd: o ştampilă cum se pune la supermarketuri dacă ai produse asemănătoare: era o ştampilă de la un mare mall din Piaţa Sudului, cu data din ziua aceea. Traversase tot oraşul cu mama! Aş fi renunţat la serviciile femeii în clipa aceea, dar iar m-am lovit de problema lipsei unui înlocuitor.