Dacă ai în grijă un bătrân, poți lucra cu jumătate de normă, dar cu salariu pentru normă întreagă.

„Salariații care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă, membru de familie, au posibilitatea legală de a lucra în baza unui program redus. Mai exact, aceste persoane pot munci la angajator cu jumătate de normă, cealaltă jumătate de normă fiind plătită de autoritățile locale.”

Am preluat ştirea, dar numai după ce am verificat-o în programul Lege 4. Da, în luna iunie 2016, Legea nr.  17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice  fost modificată, adăugându-se şi articolul care prevede această facilitate.

Articolul complet, foarte bine scris, este pe avocatnet, autor Alexandru Boiciuc -10 August 2016:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_43769/Dac%C4%83-ai-in-grij%C4%83-un-b%C4%83tran-po%C8%9Bi-lucra-cu-jum%C4%83tate-de-norm%C4%83-dar-cu-salariu-pentru-norm%C4%83-intreag%C4%83.html

 

 

 

 

Anunțuri

ACCEPTAREA, CONŞTIENTIZAREA DIAGNOSTICULUI

Repetă întrebările, uită răspunsurile. E confuz. Se uită cu neîncredere către cei din familie. Se înstrăinează. Are impresia că cineva îi umblă prin lucruri şi îi lipsesc bani. Pune cheile, obiectele de uz comun, în locuri nepotrivite.
E cazul să faceţi împreună o vizită la medicul de familie.
O soluţie la fel de bună, pe care am auzit-o de la un psiholog, este aducerea acasă a unui medic specialist. Prezentat ca prieten sau coleg de serviciu, acesta îl va antrena în discuţie şi îl va putea observa. Veţi avea astfel o primă estimare a bolnavului şi veţi primi îndrumări pentru paşii pe care îi aveţi de făcut.
Apoi, dacă diagnosticul se confirmă, nu trebuie să disperaţi. Continuaţi să vă purtaţi normal, uşurând pe nesimţite viaţa bolnavului. Ar trebui să îi înlocuiţi sarcinile din cadrul familiei cu altele mai uşoare, să ude florile din locuinţă, să şteargă praful. Nu ajută cu nimic dacă îl certaţi, încercaţi să schimbaţi vorba atunci când are momente de rătăcire, să vă faceţi că nu vedeţi momentele de confuzie, daţi-i timp să îşi revină. Apreciaţi-i munca, lăudaţi-l pentru orice face, treceţi peste barierele de vârstă şi peste neînţelegerile anterioare. Conştientizaţi că are nevoie de ajutorul vostru, chiar dacă el încă nu ştie. La o vorbă necugetată răspundeţi-i cu o glumă, încercaţi să destindeţi atmosfera.
În cazurile pe care le cunosc, pentru familie, momentul conştientizării diagnosticului a fost cel în care bolnavul s-a rătăcit prin cartier. Reîntors cu bine, singur, dar după multe ore de căutare, a fost pus sub supravegherea mai mult sau mai puţin discretă, permanentă, a celor din familie.

Acceptaţi diagnosticul, dar nu faceţi o tragedie. Veţi avea timp să vă obişnuiţi cu schimbările din comportamentul rudei voastre. Veţi observa că are chiar un ritm în care involuează. Funcţie de acesta încercaţi să vă vedeţi de viaţa voastră, să vă păstraţi măcar un hobby, ceva la care să vă abateţi gândurile, aveţi nevoie de o preocupare pozitivă care să compenseze activitatea în grija bolnavului. Mergeţi cu el cât se poate la plimbare, socializaţi, nu vă izolaţi din cauza lui, deschiderea către ceilalţi ajută. Păstraţi acasă o atmosferă normală, pozitivă. Şi copiii familiei se vor obişnui cu schimbările, deşi li se vor părea la fel de ciudate ca şi vouă.

Gândiţi în avans situaţiile viitoare. Încercaţi să rezolvaţi acum, în momentele de luciditate, problema actelor, a moştenirii, vă ajută mult să aveţi lămurite şi clarificate cine moşteneşte, cine îngrijeşte, cum şi cât. Nu amânaţi pentru că odată cu trecerea zilelor, bolnavul va fi din ce în ce mai nesigur, posibilitatea de a merge cu el la un notar, probabilitatea de avea coerenţă, de a şti să dea o semnătură în ziua propusă scade. După ce aţi rezolvat problema proprietăţilor şi aţi stabilit care dintre voi îl vor îngriji, începeţi demersurile pentru certificatul de handicap. E un act absolut necesar, asupra căruia se poate reveni, în scurt timp veţi putea obţine gradul I cu însoţitor. E bine să vă ocupaţi de toate acestea de la început, după ce aţi aflat diagnosticul.

Gândiţi tot timpul pozitiv. Îndepărtaţi gândul că aşa veţi arăta şi voi. Voi sunteţi altă generaţie, nu aţi apucat anii de război, nu aţi trăit ce au trăit ei, nu aţi muncit cât au muncit ei. Voi trăiţi în alte condiţii, sunteţi mai puternici decât credeţi, ca dovadă, iată, ţineţi o casă, o familie şi aveţi grijă şi de un bolnav. Aveţi acces la informaţie, ştiinţa evoluează rapid, căutarea a cât mai multe informaţii despre Alzheimer vă va deschide un nou orizont, vă va ajuta să învăţaţi ceva nou, să cunoaşteţi oameni pe care altfel, nu i-aţi fi întâlnit. Îngrijirea unul astfel de bolnav este o experienţă care ajută, veţi fi la final mult mai înţelepţi decât dacă v-aţi fi continuat viaţa liniar.

CURATELA

Sună… complicat, dar este vorba doar de o împuternicire. Se obţine uşor, vă va fi de folos în toate drumurile pe care le veţi avea de făcut în ajutorul bolnavului, atâta că se obţine de la judecătorie. E simplu, să ştiţi, şi nu vă costă nimic. Este atât de simplu încât nu aveţi nevoie să vă angajaţi un avocat.
Presupun că aveţi deja actul de handicap. Va trebui să mergeţi mai întâi la primăria de zonă, la biroul de asistenţă socială, acolo veţi face o cerere pentru curatelă, au ei formulare. O cerere va rămâne la ei, alta, identică, o veţi lua acasă pentru a o depune la judecătorie. Apoi veţi aştepta ca într-una din zile, asistentul de la primărie să vină acasă, în anchetă socială, pentru a constata realitatea, gradul de handicap, faptul că locuiţi cu bolnavul. Va şti ce întrebări să pună pentru a evalua corect situaţia. Totul este bine gândit pentru a proteja interesele bolnavului, pentru a se verifica bunele intenţii ale celor care cer curatela, şi totodată, pentru a nu da curs cererilor care nu au suport real (sunt mulţi profitori certaţi cu munca, aţi auzit, cred, despre descurcăreţi care muncesc pe rupte pământul de la ţară, dar au certificat de handicap).
La vizita pe care o veţi primi, e bine să fiţi cât se poate de sinceri, să redaţi cât mai în amănunt istoricul situaţiei, să vă purtaţi normal, ca asistentul să poată constata, prin întrebări şi prin observarea bolnavului, cât de avansată e afecţiunea şi cât de reale sunt bunele dumneavoastră intenţii.
În caz că cel care urmează a fi împuternicitul (curator) nu va fi găsit acasă, bolnavul fiind la acea oră îngrijit de o altă persoană, asistentul vă va lăsa o invitaţie să mergeţi la primărie. Ajută mult să puteţi merge cu bolnavul la acea întâlnire şi, reţineţi, comunicarea este importantă, vorbiţi deschis, spuneţi cu ce probleme vă confruntaţi. Mergeţi cu încredere, veţi întâlni un profesionist bine intenţionat, care vă va ajuta mai mult decât vă aşteptaţi.

În ziua în care aţi depus la primărie cererea, sau a doua zi, trebuie să mergeţi la judecătoria de care ţine bolnavul pentru a depune cererea de curatelă, pentru a se forma dosarul. În cazul în care curatela este cerută de către unul dintre copii, actele pe care trebuie să le pregătiţi sunt:
– copie buletin copil, copie certificat de naştere;
– copie buletin al bolnavului,
– copie act handicap,
– copii ale cât mai multor acte medicale;
– un referat de justificare de la medicul de specialitate, de unde luaţi reţeta lunară;
– copie după ultimul talon de pensie;
– o cerere prin care copilul cere instituirea curatelei şi îşi dă consimţământul pentru a fi el numit curator.
Procedura este destul de rapidă, vi se dă pe un bileţel numărul de dosar care s-a format, şi veţi aştepta să primiţi o citaţie acasă pentru primul termen. Primul termen se fixează cât mai repede, la 3-4 săptămâni. S-ar fixa şi mai repede, dar trebuie timp pentru a ajunge la dosar rezultatul anchetei sociale, un act de mare importanţă. De regulă, judecata are loc într-o sală de şedinţe mică, aproape goală, la o oră la care puteţi veni cu bolnavul, cam în jur de ora 12. Judecătorul vă va întreba dacă sunteţi de acord să fiţi numit curator. Şi pe bolnav îl va întreba dacă e de acord cu numirea dumneavoastră. Sistemul de acordare a curatelei este gândit pentru a împiedica până în ultima clipă ca vârstnicii să fie păcăliţi de către persoane rău intenţionate.
Hotărârea va fi definitivă peste 30 de zile, timp în care rudele o pot ataca dacă sunt nemulţumite de persoana care încearcă să fie curator.
Veţi primi acasă câte un exemplar, şi dvs., şi bolnavul. Mergeţi cu amândouă exemplarele la arhiva judecătoriei, să vi se pună pe hotărâri ştampila că sunt definitive. Faceţi apoi repede şi câteva copii xerox.
Primul drum, atunci când aveţi curatela, tot la primărie îl veţi face, să lăsaţi acolo un exemplar. Veţi avea de ales dacă pensia de însoţitor să vină în continuare pe numele bolnavului, sau pe al dvs. Dacă aveţi alt serviciu, puteţi lăsa foarte bine ca toate cele trei taloane să vină în continuare pe numele bolnavului.
Curatela se dă „în vederea administrării bunurilor, veniturilor şi ridicării drepturilor băneşti”. Vă permite să ridicaţi pensia fără probleme, în cazul în care bolnavul este internat, vă ajută să obţineţi acte de la circa financiară, să mergeţi la direcţia de taxe şi impozite să obţineţi neplata impozitului pe imobilul la care bolnavul este proprietar, sau pe partea lui de proprietate, să mergeţi să vizaţi carnetul de rentă agricolă viageră, să mergeţi la casa de sănătate unde veţi avea mereu de scos aprobări pentru medicamentele compensate.
CURATELA NU VĂ PERMITE SĂ VINDEŢI PROPRIETĂŢILE BOLNAVULUI. Pentru a putea vinde în numele lui, este nevoie de ceea ce se cheamă punere sub interdicţie, e mult mai complicat. De aceea e bine ca tot ce e ţine de bunurile (proprietăţile) bolnavului, să se rezolve la începutul bolii, când acesta mai e lucid şi se poate discuta cu el.

DESPRE ALZHEIMER, CU RĂBDARE ŞI SPERANŢĂ

Dragă aparţinătorule. Dacă citeşti aceste rânduri, însemnă că drumul tău este abia la început şi cauţi sfaturi. E greu la început, atunci când bolnavul pare aproape normal dar face lucruri pe care o minte normală nu şi le-ar imagina. Eu am avut noroc să am o fire mai robustă şi o filozofie de viaţă care m-a ajutat să nu intru în depresie. Din clipa în care am privit această încercare ca pe o cale spre evoluţie, totul a devenit brusc mai uşor, parcă apăreau singure rezolvările problemelor, iar percepţia asupra mamei s-a schimbat, mi s-a părut mai uşor de suportat. Până acum. Dar am ţinut-o lângă mine şapte ani şi jumătate, am convingerea că am făcut tot ce a depins de mine ca să-i fie bine. Refuzam să accept ideea de azil, dacă ai ştii cum mă înverşunam atunci când cineva îmi propunea această variantă. Ei bine, azilul nu e o sperietoare, e o soluţie la care e bine de recurs cât timp bolnavul se deplasează singur. Abia după ce am fost trecută prin nişte episoade greu de descris, cu halucinaţii, ţipete în toiul nopţii şi cu murdărit întreg apartamentul, după ce am aflat ce greu se păstrează curată o casă în care se află un bolnav, am putut să apreciez ceea ce am găsit la azil. Sunt sigură că am făcut un pas potrivit atât pentru mama, cât şi pentru mine. La viteza cu care se înmulţesc cazurile de Alzheimer, am încă un motiv de mulţumire, acela că am găsit un loc liber chiar în oraşul meu. Am dus-o cu sentimentul că e în siguranţă. Acolo sunt mai multe asistente care se ajută între ele, au experienţă, altfel decât mine. Am avut sentimentul că am lăsat-o într-o familie. Am putut să văd şi alţi bolnavi, mai dărâmaţi decât mama, am simţit atmosfera de acolo, e bună, uite că se poate. Departe de imaginea de lagăr pe care o aveam eu întipărită de pe vremea comunismului. Probabil au preluat ceva din occident. Ştiu, şi banii sunt motivul amânării unei internări, lipsa lor, în prima etapă, ori tocmai suma considerabilă la care se poate ajunge dacă obţii certificat de însoţitor. Crede-mă, plusul de care te bucuri că intră în casă, ajungi să îl dai pe medicamente pentru tine, mai bine iei în calcul o internare, care înseamnă scoaterea de la întreţinere a bolnavului, reducerea cheltuielilor cu mâncarea şi medicamentele. Pune pe hârtie şi ai să vezi că suma pe care trebuie să o completezi pentru a obţine un loc în azil devine chiar mică, în jur de 300 RON. Ieri, după o săptămână de la internare, am fost în vizită la mama. Nu mi-a venit să cred când am găsit-o mai plină la faţă, mai blândă. Se îndeamnă la mâncare cu cele din salon, îi face bine să vadă mai multe figuri în jur. Va urma.

SFATURI DE ZI CU ZI

  • Nu lăsaţi medicamente de niciun fel  la îndemâna bolnavului. Are probleme de memorie, nu ştie de câte ori a luat pastile, mama a ajuns în faza de început, până să fie diagnosticată, la spital, criză de inimă, luase cine ştie de câte ori pastilele pentru inimă.
  • Faceţi din timp actele pentru handicap. E mai uşor să reveniţi apoi, când se agravează boala şi să obţineţi un grad mai mare, chiar dacă la început vi se va da un grad mic de handicap cu bani mai puţini, să ştiţi că orice ajutor financiar contează. Iarăşi revin, internaţi-l din timp pentru că la serviciu mult timp nu o să găsiţi înţelegere, o să ajungeţi să mergeţi nedormiţi, să faceţi greşeli, şefii, colegii, atâta aşteaptă. Mai bine faceţi un efort financiar, să plătiţi lunar o diferenţă până la suma cerută de azil, decât să vă pierdeţi serviciul sau să ajungeţi voi pe la doctori.
  • E grea etapa de început, până când acceptă ajutorul, apoi, într-un fel, urmează o etapă zic eu uşoară, dacă mă uit în urmă.
  • E bine să aveţi acasă din timp medicamente pentru halucinaţii, salvarea nu vine la astfel de cazuri dacă nu aveţi trimitere către spital de la medicul de familie! De unde să aveţi trimitere, dacă se întâmplă duminică noaptea? Nu ezitaţi să îl legaţi, ca să nu îşi facă rău!
  • Când e de pamperşi, nu vă zgârciţi la bani, ca şi cheltuială, însemnă 150 de RON lunar, nu e mult, iar bolnavul se va obişnui repede să îi poarte.
  • Pentru cei care îşi rup pamperşii. Am învăţat şi eu acum, de la o asistentă de la azil. Se îmbracă bolnavul cu pantaloni de pijama sau trening, din aceia cu şiret, dar puşi cu spatele în faţă. Astfel, funda se face la spate, iar bolnavul nu poate să o desfacă şi nu are loc să bage mâna în pantaloni.
  • E bine să puneţi din timp muşama medicinală pe patul bolnavului, vă sfătuiesc să o prindeţi cu bandă de scotch petrecută în jurul saltelei.
  • Pe cât posibil, trebuie asigurate uşile, în primul rând –  cea de la intrare trebuie închisă cu cheia, pentru a-l împiedica să iasă.
  • Bolnavul trebuie antrenat în activităţi. Poate fi luat la bucătărie, i se poate da să facă ceva, spunându-i-se cât de important e ajutorul său, poate alege muşeţel, rupe păstăi. Trebuie lăudat apoi. Va fi încântat chiar şi dacă va sta lângă voi fără să facă nimic, vă va urmări mişcările. Nu trebuie lăsat singur în cameră. Vă poate ajuta atunci când adunaţi rufele, îi daţi să ţină câteva lucruri. Zilnic i se poate da o cutie cu creioane, să le aleagă, o carte de colorat, e bine să îi daţi un teanc de fotografii, uneori va mai recunoaşte pe cineva. Activităţile repetate în fiecare zi îi dau o stare de bine, însoţite de repetarea aceloraşi cuvinte la fiecare activitate.