Mama a avut Alzheimer. S-a aflat în tratament timp de opt ani. Povestea fiecărui aparţinător nu este o poveste veselă, iar amănuntele ei mai degrabă deranjează cititorul sau ascultătorul. Experienţa mi-a arătat că mai bine povesteam câte un episod nostim celor din jur decât scenele de neimaginat. Cei care au o viaţă normală refuză să accepte realitatea de zi cu zi a unui aparţinător, cred că acesta exagerează. Oricum, această pagină este gândită numai pentru tine, cel care 24 din 24, ca un Sisif, încerci să duci greutatea unei case în care trăieşte un bolnav, fără a scăpa de sub control întreaga situaţie. După cum ştii, cititorule, la căutare pe internet găseşti sute de pagini de teorie despre boala, dar aproape deloc sfaturi concrete. De aceea am gândit această pagină. Ce scriu eu, ce vei scrie tu, cititorule, să fie de folos celor care sunt abia la începutul luptei cu boala. Unul, doi, chiar şi opt ani, cât vei rezista să ai grijă de bolnav, te vor schimba. Credeai că eşti matur, dar vei descoperi că abia acum începi să cântăreşti corect oamenii şi situaţiile atât acasă, cât şi la serviciu ori în societate. Te vei schimba mult, valorile ţi se vor răsturna. Vei afla că ai puteri nebănuite. Vei ajunge, uneori, să mulţumeşti pentru încercarea care îţi este dată, într-atât te va transforma. Vei descoperi cu uimire că tu, cel fără sprijin uneori, eşti mult mai puternic decât cei din jur. Haide, împreună, să încercăm să adunăm aici experienţa noastră pentru a-i ajuta pe cei care sunt la începutul drumului greu de aparţinător.

Dacă doriţi să parcurgeţi mai repede postările, daţi clic în dreapta pe sfaturi.

noi

 

28 de gânduri despre &8222;Despre&8221;

  1. Este o intreprindere meritorie, care cu siguranta va fi de folos multora…
    Astept subiecte pertinente, avand si eu o situatie asemanatoare, putand astfel sa ne completam experientele…
    Succes…

    Apreciază

  2. Va multumesc,

    Acum am sosit de la mama, azi am aflat ca mai sunt doar trei paturi libere, care se vor ocupa cu siguranta saptamana urmatoare, cu toate ca preturile sunt peste medie. Ingrijorator, nu? Inca un azil plin. Descopar la fiecare vizita modul in care acolo se rezolva unele situatii. Nu spun ca nu am fi ajuns la internare, dar daca as fi stiut din timp metodele lor, le-as fi putut folosi acasa, as fi avut posibilitatea ca in cei peste sapte ani sa adopt o alta strategie.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Noi am incercat s-o angrenam tot timpul in activitati casnice si sa discutam cu ea , s-o provocam. Mama, propriu zis, are o dementa senila…foarte apropiata de Alzheimer…cam tot de 7-8 ani.

    Apreciază

  4. Despre viata de acasa a bolnavului vreau sa dezvolt. Poate fi ingrijit si acasa, acum incepe sa mi se contureze o imagine din ce in ce mai clara despre cum s-ar putea ingriji pana la final la domiciliu un batran cu problemele varstei. Azilul, chiar si unul bun, nu e acasa.

    Apreciază

  5. Daca poti sa stai permanent acasa este o solutie, dar nu cea mai buna.
    Mama este de 10 ani in situatia asta si de un an nu se mai deplaseaza de loc.
    S-a pensionat sora mea si stau impreuna, dar este un chin cumplit.Ma mir ca mai rezista.
    Nu mai existam pentru mama.Se uita luuung prin noi, spre infinit.
    Se mai intimpla, la telefon sa ne recunoasca, dar pentru scurt timp.
    Vorbeste din ce in ce mai putin, in schimb striga daca vrea ceva si nu numai.Daca ai vecini, vai de capul lor, mai ales noaptea si daca inca mai lucreaza.
    Nu mai are un program bine delimitat ( zi-noapte) si n-o lasa nici pe sora mea sa doarma.
    Poate, daca am fi internat-o intr-un azil in urma cu 10 ani, ar fi fost altfel.Mai ales ca putea sta cu ea orice apartinator aproape 24 de ore.

    Apreciază

  6. Bun venit.

    Nu e prea târziu pentru internare nici acum. Şi în cameră cu mama sunt bolnave nedeplasabile şi sunt bine îngrijite. Astăzi am folosit ziua liberă primită de 8 martie pentru a face o vizită surpriză la azil, la prima oră. Am primit încă o dată, dacă mai era nevoie, confirmarea că am hotărât bine când am internat-o. Infirmierele făceau curăţenie, şi-au cerut scuze că tot alergau în jurul meu, le luau pe rând la baie să le spele. Bolnavele erau fericite că primiseră mucenici de dimineaţă şi comentau. Mamei i-am dus o fotografie cu mine şi cu fratele meu, i-am tot arătat-o, dar nu am reuşit să o conving că nu sunt sora ei. Se tot retrăgea în lumea ei, afişa apoi un zâmbet fericit, moţăia, privea la agitaţia din jur, mulţumită.
    Vizitaţi, vă rog, un azil, două, veţi cîntări altfel paşii de urmat. Dacă e de durată, s-ar putea să se îmbolnăvească sora dumneavoastră. Eu am trei luni de când am internat-o pe mama şi încă mă resimt. Trebuie să fiu sănătoasă pentru copil, datoria faţă de copil e la fel de mare ca şi cea faţă de părinte.

    Apreciază

  7. In cazul nostru ( al mamei) e tirziu.Nu o mai interneaza nimeni.
    Deci, chiar daca azilul nu e acasa, este totusi in ingrijire permanenta.
    Iar pe mama ta nu o intereseaza aspectul.

    Mult bine!

    Apreciază

  8. Vă mulţumesc.

    Toate lecturile nu pot pregăti un copil pentru etapa în care părintele se îndepărtează. Din fericire, sunt şi clipe de luciditate. Rar, dar sunt, ajungi să te bucuri dacă recunoaşte un fruct sau dacă ştie să facă un gest. Sunt convinsă că bolnavul ştie dacă e apreciat şi i se mulţumeşte, atâta că nu poate să mai răspundă. Eu aşa văd boala, ca pe o trăire dincolo de un perete antifonat şi transparent.

    E bine ca cel care duce greul să fie susţinut moral, să simtă că are cui i se confesa, să simtă că şi altora le pasă, asta dă putere pentru încă o zi.

    Apreciază

  9. Poate sunt puţine centre la dumneavoastră în zonă, pe aici, fiind oferta mai mare, nu refuză bolnavi aflaţi la pat. Ba, chiar au fost familii care, văzând că şi-au revenit, i-au luat acasă pe picioare şi i-au adus înapoi cu salvarea peste două-trei luni, şi au fost primiţi. În salon e o bolnavă care stă numai la pat şi halucinează într-una.

    Da, azilul nu e acasă, sunt şi părţi negative, nu au cum să nu fie, dar altă soluţie, în acest moment, oricum nu aş avea.
    Toate cele bune.

    Apreciază

  10. Este greu sa ai grija de un bolnav in starea aceasta, acasa. Mare atentie la sanatatea surorii care o ingrijeste. Apartinatorii cad ca mustele – scuzati-mi expresia – in conditiile in care nu sunt pregtiti pentru situatia in care sunt, practic, aruncati peste noapte. Si cine poate fi pregatit pentru asa ceva?!?

    Nu stiu un ce masura va ajuta sfaturile dar, din experienta mea si a altora, poate ar merita sa se incerce urmatoarele.
    1. sa se reduca la zero orice sursa care sa poate agita bolnava: televizor, radio, etc. In masura in care se poate, sa se puna muzica, in surdina.
    2. Nu stiu ce program zilnic are mama dumneavoastra dar, in cazul mamei mele, situatia s-a mai ameliorat un pic in momentul in care am hotarat s-o lasam sa doarma cat vrea ea, dimineata. De unde ani de zile a fost sculata la ora 9, am incercat si varianta in care se scoala singura, cand si-a implinit somnul. Bolnavul bine odihnit este, intotdeauna, mai putin agitat. S-ar putea sa ajute un pic si in cazul dumnevoastra.
    3. Ati incercat sa eliminati toate problemele fizice care ar putea duce la aceasta stare de agitatie? Nu sunt medic si nu doresc sa ma lansez in sfaturi medicale dar infectia urinara este una dintre cele mai comune cauze de disconfort fizic in cazul bolnavilor de Alzheimer; mai ales in situatia aceasta, in care mama este imobilizata. Poate fi abordat medicul de familie pe tema asta? A verificarii in amanunt a starii fizice a bolnavei?
    4. Aer curat, exercitii fizice: exista posibilitatea s-o scoateti la aer? Chiar si acum, cand este mai frig, aerul curat are rol calmant si … extenuant. Exercitiul fizic (vorba marem in cazul acesta!) poate fi distractia cu cutia cu nimicuri, afara, la aer curat.
    5. I s-au prescris somnifere mamei dumneavoastra?

    Multa putere, M.
    https://www.facebook.com/alzgrup

    Apreciază

  11. Cecilia,

    Nu am gasit un buton de contact aici, pe acest blog, asa ca ma adresez … in public.
    Tocmai ce mi-am gasit timp sa pornesc ceea ce doream sa pornesc de mult timp, si anume o pagina pe Facebook, dedicata apartinatorilor. Adresa este https://www.facebook.com/alzgrup
    Te invit, daca ai cont pe FB, sa postezi si acolo. In caz ca nu ai cont, imi permiti sa iau cateva dintre comentariile tale (cu adresa de blog, cu tot; normal) si sa le postez eu acolo? In caz ca te intereseaza sa colaboram si doresti sa discutam mai pe indelete, ma poti contacta la alzgrup@gmail.com
    O zi buna.M.

    Apreciază

  12. Am sa mai lucrez la setari. Va raspund pe mail. Felicitari pentru initiativa, cu cat mai multe surse de informare, cu atat mai bine.

    Apreciază

  13. Ortodoxia… Am citit cu atenţie mesajul Dvs.

    Dacă aţi putea reveni cu un material despre adăposturile pentru bătrâni care ţin de Patriarhie, despre care m-am bucurat să aud că există, adresele lor, eventual costurile unei internări, să ştiţi că am să îl public ca şi articol. Ar fi util, nu mulţi îşi pot permite internarea bolnavilor într-un azil privat. Tot de folos ar fi un material (cam de 300 de cuvinte) despre slujbele care ar putea ajuta un bolnav de Alzheimer. Vă mulţumesc şi vă mai aştept.

    Apreciază

  14. Buna seara,si eu sunt in situatia de a o avea pe mama bolnava de alzhaimer..de 4 ani este diagnosticata..de 3 ani jumate nu mai recunoaste pe nimeni…nu mai stie nici macar ce inseamna unele dintre cele mai elementare lucruri ….de recunoscut pe cineva din familie:(((nici o sansa….iar acum de o luna de zile ma lupt cu ea…la propriu…sa o schimb..sa.i dau sa manance…
    Acum o luna de zile a cazut in casa..au urmat 2 vizite la camera de garda ortopedie…a cazut pe piciorul stang …dupa o radiografie facuta la celalalt picior…mi s.a dat un tratament si un unguent si am fost trimisa cu mama acasa…dupa 2 zile am revenit la spital,i se umflase foarte tare piciorul..se triplase…dupa o scurta vizualizare a doctorului…mi s a spus ca nu are nimic…este normala umflatura….dupa 2 saptamani..o noua vizita la spital….de data asta cu noroc…am internat.o si a fost operata..avea fractura de sold..
    Am stat aproape non.stop cu ea in spital .12 zile…

    Apreciază

  15. Buna ziua, doamna Cecilia! Am dat peste blogul dumneavoastră intamplator, căutând o soluție buna pentru bunicul meu diagnosticat cu aceasta crunta boala. Singura familie a bunicului meu suntem doua nepoate și un ginere văduv, aflați la distante considerabile de localitatea de domiciliu a bunicului. De la decesul bunicii (soția lui), am avut o vecina care se ocupa de bunicul, contra-cost bineînțeles, ii aducea mâncare și ii făcea focul (întrucât el nu se mai descurca). Însă toate lucrurile urate cu care aceasta boala vine la pachet au determinat-o pe acea vecina sa nu mai reziste și a renunțat la a mai avea grija de el. Am mai încercat și la alți vecini, am dat anunțuri peste anunțuri, însă fiecare rezista puțin timp după care renunța. Chiar am avut ghinion sa dam peste persoane care i-au furat lucrurile din casa. Am ajuns in faza in care nu mai avem la cine sa apelam sa aibă grija de el. Noi, fiind la o distanță de 500 de kilometri nu putem ajunge la el decât odată la 2 săptămâni, și atunci doar in weekenduri putem rămâne. Ceea ce este insuficient. Ne-am gândit la varianta de a-l aduce la noi, însă pentru el ar fi un mediu necunoscut și noi oricum pana la ora 18-19 suntem la serviciu. Și probabil ca și aici cu gasitul unei persoane care sa aibă grija de el, s-ar ajunge la aceeași situație, încât la un momentdat nu am mai găsi pe nimeni care sa vrea sa se ocupe. Ne gândim acum la varianta de a-l duce la un cămin. Însă ne e teama ca nici acolo nu va sta (are obiceiul de a pleacă și a nu asculta când i se dau medicamentele), in plus pentru el ar fi o schimbare majora, pentru ca l-am rupe total din mediul lui, iar noi de vizitat, l-am putea vizita cu aceeași frecventa ca și pana acum, odată la doua – trei săptămâni. Ne e teama ca fiind o fire dificila sa nu se recurgă la măsuri extreme cu el, sa fie chinuit, sedat, ținut imobilizat, etc. Dumneavoastra ce părere aveți? Ce ne sfătuiți? Mulțumesc in avans.

    Apreciat de 1 persoană

  16. O soluţie ar fi să îl luaţi în spaţiu. Atunci, multe s-ar rezolva, aţi putea să vă învoiţi câteva ore de la muncă şi să îi obţineţi drepturile: certificat de handicap şi ajutoare sociale, care acum ar veni pe adresa dvs. şi nu le-ar mai fura nimeni, aţi putea să îi găsiţi un azil aproape de oraşul dvs. şi acolo l-aţi vizita, prin rotaţie, de cel puţin două ori pe săptămână, aţi sesiza dacă ceva e în neregulă. Mergeţi şi găsiţi în apropierea dvs. un cămin bun şi discutaţi cu patronul de acolo despre actele necesare internării.
    Chiar dacă veniţi la internare cu o schemă de tratament dată de medicul curant, în azil vin medici colaboratori şi, în funcţie de comportamentul pacientului şi de evoluţia bolii, prescriu medicamentele şi dozele necesare pentru ca tuturor să le fie bine, şi bolnavului, şi celor din jur. Nu cred că vor fi probleme de adaptare, îi va face bine să socializeze cu cei din salon şi cu asistentele, iar curăţenia, căldura în care va fi ţinut, mâncarea caldă îi vor oferi o stare de bine. Într-un azil bun nu va fi bruscat, au experienţă, ştiu să glumească cu bolnavii,îi mângâie, le vorbesc.

    O altă soluţie ar fi să încercaţi la căminele bisericii, aveţi pe blog lista pentru fiecare judeţ.
    Medicul bunicului ce v-a sfătuit?

    Apreciază

  17. Va multumesc frumos pentru raspunsul rapid. Ne-am gandit la varianta de a-l lua la noi, insa este destul de dificil, in primul rand pentru ca refuza pe motiv ca acolo este casa lui si nu o sa o lase singura, si nici de mintit nu il putem minti pentru ca intreaba mereu cand ma duceti acasa. In plus din cauza serviciul nostru s-ar ajunge la aceeasi situatie de a angaja pe cineva care sa aiba grija de el cat noi suntem la lucru.

    Cuvintele dumneavoastra si situatia in care ne aflam de a nu mai gasi pe nimeni dispus sa aiba grija de el, ne fac sa ne inclinam din ce in ce mai mult catre un camin. Am luat legatura cu mai multe camine din judetul in care domiciliaza el si din judetul unde stam noi (la acestea ar trebui mai multe acte de rezolvat, domiciliu stabil in judet, nu e suficient doar viza de flotant, etc). Avem speranta ca, asa cum ati spus, va fi tratat bine, si se va acomoda bine, va socializa si va duce zile linistite atatea cate Dumnezeu ii va da. Am opta totusi pentru un camin, particular din judetului lui (am fost sfatuiti ca este mai bine asa pentru el, pentru ca la vizitele pe care o sa i le facem sa il putem duce mai usor sa isi revada casa si locurile pe care inca le mai are in memorie; de asemeni ni s-a sugerat ca atunci cand va deceda, costurile de transport sunt cu atat mai mari cu cat este mai departe, plus multe alte harti care trebuie reintocmite pentru a-l transfera din nou in fostul judet de resedinta – nu ne-am interesat exact ce inseamna acest lucru, si care ar fi procedurile). La camine ale bisericii ar fi exclus, deoarece el nu a fost niciodata o persoana ‘dusa la biserica’ si vorbeste foarte urat la adresa bisericii si personalului bisericii.

    Cat despre ce ne-a sfatuit medicul bunicului, imi pare rau ca trebuie sa spun asta, insa m-a dezamagit foarte tare, ne-a spus ca cel mai bine este sa il lasam in casa lui si sa ne mutam noi cu el pentru a avea persoane familiare in jur, indiferent daca asta inseamna sa renuntam la serviciu. Bunicul sta intr-un sat, unde nu ne-am putea gasit un serviciu bun, mai ales asa de pe o zi pe alta. Va marturisesc ca ar fi un efort foarte mare, in primul rand financiar, pentru ca ramanand fara un serviciu, ajutoarele de insotitor pe care le-am primi ar fi insuficiente; si in al doilea rand noi avem propria familie, pe care nu o putem neglija intra-atat incat sa stam in permanenta acolo. Iar varianta cu sa mergem pe rand sa stam cu el, ar insemna sa renuntam toti trei la serviciu, pentru ca nici care nu are posibilitatea ca, sa zicem, macar o saptamana pe luna sa isi ia liber.

    Ne ramane speranta ca va fi bine, ca se va adapta usor si ca nu se intampla lucruri urate in acel camin, cum mai vedem pe la televizor, ca batranii sunt batuti, sau legati ca sa stea linistiti…

    Apreciat de 1 persoană

  18. Medicul a fost bine intenţionat. La curte, bolnavul poate fi antrenat în activităţi în mediul său cunoscut, poate să stea la soare mai mult, să mai schimbe câte o vorbă cu vecinii. În varianta că unul dintre dvs. s-ar fi hotărât să se mute la ţară, normal ar fi fost ca ceilalţi să contribuie şi ei lunar, atunci, suma primită de la ei plus drepturile bolnavului v-ar fi permis să vedeţi de bunic fără să fie nevoie să vă angajaţi. Este problema tuturor, doar la moştenire vor avea aceleaşi drepturi cu toţii. În cazul internării, costul unui azil bun depăşeşte veniturile unui bolnav, chiar şi încadrat la gradul I cu însoţitor. Acum 2 ani, mama primea 1800 ron, iar azilul era 2200. Discutaţi cu celelalte rude, să contribuiţi egal.
    Atenţie, chiar şi internat fiind, tot aparţinătorii vor trebui să alerge după aprobările anuale la casa de sănătate sau cel puţin, aşa era acum doi ani. Faceţi din timp o procură, dacă nu aţi deschis dosar pentru curatelă. Sau discutaţi la internare şi despre aceste obligaţii.
    Şi vă rog mult, reveniţi şi povestiţi cum a fost, ce aţi mai aflat de la alţi aparţinători, cum s-a adaptat bunicul, cum sunt antrenaţi în activităţi acolo bolnavii.
    Vă mulţumesc.

    Apreciază

  19. Va multumesc incaodata pentru raspuns.

    Mostenitorii, asa cum am specificat in primul post suntem doar 3, eu, tata si sora. Sora mea este mai mica, la facultate si sta cu bunicul doar pe perioada vacantelor, intru-cat nu poate lipsi de la facultate, in plus ii este destul de greu sa isi pregateasca una alt si pentru ea cu atat mai mult sa aiba grija de o persoana in varsta cu nevoile pe care le are u bolnav de Alzheimer. Tata are propria firma, si este permanent intr-o alergatura in localitatile din jur pe unde prinde cate un proiect. Iar eu, care am cel mai bine platit job dintre cei trei, doar ce m-am casatorit recent, si avem planuri de a face un bebe, situatie care nu cred ca ar fi incomoda atat pentru confortul meu ca si viitoare femeie insarcinata cat si pentru bunicul sa aiba in preajma o femeie cu un copil mic. Sotul meu este de asemeni angrenat in tot felul de proiecte in diverse localitati.

    Problema ‘dreptului la mostenire’, respectiv la contributia financiara nu se pune in situatia de fata, intru-cat nu e vorba de alte persoane decat cele pe care vi le-am spus. Tata, fiind ginerele bunicului nu vrea niciun drept de acolo, cu atat mai mult cu cat i-a ramas si lui mostenire casa si terenurile propriilor parinti de care oricum nu se foloseste in niciun fel. Sora mea, nu poate contribui financiar, insa asa cum am spus pe perioada vacantelor ajuta cat poate. Insa cand se va angaja se va reduce si acest ajutor. Eu si sotul meu suntem dispusi sa ajutam financiar atat cat este nevoie.

    Bunicul are o pensie de 1250 ron (aproximativ), pana acum nu am facut demersuri pentru altfel de ajutoare. Caminul la care am discutat ne-a spus ca pretul lunar este de 1500 de lei, fara medicamente (pe care oricum bunicul le are decontate in valoare de aproximativ 90%). Deci efortul financiar nu ar fi unul foarte mare.

    Momentan, mai asteptam cateva zile sa vedem daca mai primim telefoane de persoane interesate sa vina sa il ingrijeasca acasa, insa in cazul in care nu gasim nimic multumitor, cu inima stransa o sa incercam sa il ducem la acel camin particular. O sa va tin la curent, si credeti-ma ca imi face foarte bine sa discut cu o persoana care are experienta.

    Apreciat de 1 persoană

  20. Pentru mine este încă o dovadă că nu sunt doi bolnavi la fel, şi nu sunt două situaţii familiale identice. E dureroasă hotărârea de a interna o rudă şi mă bucur că încercaţi să mai găsiţi soluţii pentru a-l ţine acasă încă.
    După ce mama s-a dus, preventiv, şi din mai multe motive, m-am mutat la sat, în apropierea oraşului, pot face naveta pentru a-mi păstra serviciul. Am cunoscut oamenii din sat şi problemele celor cu care fac zilnic naveta. Pentru ei, un salariu de 1000 ron este unul mulţumitor, iar cine are 1500 deja e privit ca „înstărit”. Dacă aţi face demersuri pentru dreptul de handicap cu însoţitor (ceea ce nu e greu), vă asigur că pensia s-ar dubla, iar un salariu de 2000 ron ar deveni mult mai atractiv, ar fi mai uşor să găsiţi pe cineva din sat, sau din satele apropiate, chiar dacă bunicul ar deveni din ce în ce mai dificil. Probabil ar ţine de serviciu ca să nu piardă un aşa venit şi pentru a scăpa de un alt serviciu care presupune navetă. Iar drepturile pe care bolnavul le are, alimente, transport gratuit pentru el şi însoţitor, nici ele nu sunt de lepădat. La sat, totul are altă valoare.

    Încercaţi să vorbiţi cu preotul din sat, acela îşi cunoaşte enoriaşii şi ar putea să vă dea un sfat bun, să vă recomande pe cineva. Ştiind că a fost recomandată de preot, şi respectiva persoană îşi va da interesul altfel, în sat contează să fii bine văzut.

    Apreciază

  21. Acum când va scriu, sunt puțin dezamagita. Am adus in acest weekend trei femei care ne-au sunat ca ar fi interesate de a-l îngriji pe bunicu. De cum au intrat pe poarta bunicul le-a asaltat cu cuvinte de genul: deci ai venit ca sa te măriți cu mine, deși ii explicasem ca femeile veneau sa ii facă mâncare și sa aibă grija de casa, el le tot făcea avansuri. Mi-a fost și rusine când l-am auzit. Iar femeile respective, va puteți imagina ca au fugit mâncând pământul. Au spus ca le e frica sa rămână singur cu el și ca nu accepta o situație de acest gen. Nu știu de ce se dezvolta latura aceasta sexuală la bolnavii de Alzheimer (pe vecinele pe care le cunoaște și știe ca au soți nu le propune nimic, însă pe cele necunoscute chiar dacă le spunem ca sunt căsătorite, uita rapid și le face avansuri)?!

    Am vorbit și cu preotul din sat, el ne-a îndrumat către un cămin de bătrâni al unei mănăstiri de aici din zona. Ne-a îndrumat acolo știind ca e mai ieftin. O femeie din sat a zis ca nu știe sa ne recomande, pentru ca majoritatea oamenilor sunt bătrâni iar cei tineri lucrează la oraș, la vreo 40 de km de sat și le-ar fi greu sa se ocupe. Am ajuns la concluzia ca orice am oferi, nimeni nu ar accepta situația. Singura soluție ne rămâne sa continuam demersurile cu căminul…

    Apreciat de 1 persoană

  22. Ştiţi cum se spune: vorbea boala, nu bolnavul. Lipsa de inhibiţie face şi ea parte din pachetul bolii. Nu este o regulă degradarea şi pe acest plan, dar am mai auzit de destule cazuri. Ştiu chiar unul în care era vorba de o femeie (neglijată de unicul copil) care ieşea noaptea goală, în calea maşinilor, apoi trăgea de ţevile de gaze ale vecinilor. Ziua avea un comportament aproape normal. S-au unit cei de pe stradă, au făcut petiţii şi a fost internată.
    Dacă aş fi fost în situaţia dvs. nici eu nu aş fi putut face mai mult. Internarea, acum, pare singura soluţie.

    Apreciază

  23. Buna zis, din nou! Nu v-am mai scris pentru ca am fost tulburata. Bunicul refuza categoric statul la cămin. Deși este un cămin frumos, particular, cu personal amabil, efectiv refuza sa stea. Asistentele de acolo ne-au spus ca ele nu îl pot tine cu forța, obligat. Și nu pot face nimic sa îl convingă. Suntem intr-o situație delicata, pentru ca efectiv nimeni nu mai vrea sa se ocupe, iar la cămin nu vrea sa stea. Nici la noi acasă dacă l-am aduce nu ar vrea. El vrea doar in casa lui, zicând ca se poate întreține, deși efectiv nu se descurca absolut deloc! Nu îl putem abandona sa îl lăsam acasă singur, pentru ca nu știe sa își facă mâncare, dacă ii lași mâncare pe masa sau in frigider o mănâncă pe toată instant, apoi i se face rău… efectiv nu mai știm ce sa facem! 😦

    Apreciat de 1 persoană

  24. Pentru a obţine certificatul de handicap, din toate părţile mi s-a spus că testele necesare să le fac la Spitalul Obregia, din capitală, pentru că aşa vor avea mai mare greutate la dosar decât cele de la un spital privat. Aşa am făcut. M-am dus cu groază, ştiind că este vorba de un spital de „nebuni”. Surpriză. Pentru mama a fost vorba de internare de o zi. Spitalul este împărţit în pavilioane, pentru diverse afecţiuni. Ţin minte că am nimerit cu ea la pavilionul 9. Era renovat în interior mai ceva ca la o clinică privată, iar personalul şi marele medic cu care am discutat m-au impresionat. Toţi erau atât de bine intenţionaţi. Aş fi avut curajul să o las acolo pe mama câteva zile, chiar începusem să mă gândesc la variata de câteva zile pe lună timp în care eu mi-aş fi putut reveni cu somnul.
    Nu ne-au lăsat să plecăm decât după ce au trecut-o prin n teste, cu atenţie, mi-au confirmat diagnosticul, şi tot vorbind şi punând întrebări şi observând cum se comportă cu ceilalţi bolnavi de pe holuri, am descoperit un colectiv aparte.
    Poate reuşiţi să obţineţi o trimitere acolo, şi dacă îl internaţi trei zile, cu siguranţă va primi medicaţia corespunzătoare şi poate va deveni mai docil. În orice caz, vă garantez că veţi găsi în cei de acolo un sprijin. Au experienţă, au întâlnit multe cazuri, ştiu cum să abordeze un bolnav. Ar putea să estimeze cam în cât timp bunicul va accepta ajutorul.

    Apreciază

  25. Revin… trista! L-am dus pe bunicul la camin. A fost foarte greu, plecare pentru noi – pentru ca stiam ca il luam din casa in care a trait o viata, si nu va mai avea sa se intoarca; iar ajungerea la camin a fost grea pentru el. Momentul in care i-am zis ca noi o sa plecam si el sa ramana acolo, a refuzat categoric. A zis ca nu vrea, ca el vrea sa mearga la casa lui. Insa intr-un final l-au pacalit asistentele si personalul caminului. La inceput nu s-a adaptat. Statea noaptea treaz, ii deranja pe ceilalti din camin, apoi incet-incet au inceput sa ii dea calmante usoare cat sa poata sa doarma noapte. Nu stim ce calmante i-au dat, adica stim doar ceea ce ne spuneau doctorii de acolo, insa fizic nu eram acolo cat sa avem certitudinea ca e bine. Au fost unele lucruri care ni s-au parut ciudate, cum ar fi ca bunicul nu avea probleme cu mersul la toaleta, insa asistentele au zis ca nu apuca sa mearga la toaleta si face pe el, si l-au trecut pe pampers. Va spun sincer ca noi stim despre el ca nu facea pe el decat foarte rar daca manca ceva ce il deranja la stomac. Apoi ne-au zis ca i-au facut baie, au reusit sa il convinga. Bunicul isi facea baie doar in lighian, si destul de rar, neavand apa calda curenta, insa ele se pare ca au resuit rapid sa il convinga. Nu stim daca i-au facut in dus, sau in cada, sau in lighian. Oricum, noi eram bucurosi ca ne spuneau ca e voios, ca incepe sa socializeze, si totul este bine. Ne facusem planurile sa mergem intr-o vizita la el, acum in perioada Sfintelor Pasti. Aseara ne-au sunat de la camin sa ne spuna ca de doua zile bunicul refuza sa manance si are mainile si picioarele reci, aproape incep sa se invineteasca. Ii administrasera perfuzii ca sa il stabilizeze. De semnele vitale (puls, respiratie, tensiune) asistentele spun ca se pare ca sunt in parametrii normali, chiar foarte buni pentru varsta lui. Doctorita care l-a consultat a spus ca sa ne pregatim pentru ce este mai rau, ca ea crede ca are ceva la plamani care e destul de avansat, intr-un stadiu terminal. Urmeaza sa ii faca analize mai amanuntite la specialisti. Intr-un fel sunt dezamagita, nu stiu daca este vina noastra, ca l-am rupt din mediul lui, sau daca este vina celor de la camin – poate nu i-au facut acea baie in conditii optime pentru un batran. Normal, ca ma gandesc ca poate daca l-am fi lasat la el acasa, ar mai fi trait multi ani, insa cine sa fii avut grija de el, cand toti refuzau?

    Oricum ar fi, sunt trista si de fiecare data cand suna telefonul ma astept ca urmeaza sa primim o veste rea.

    Apreciat de 1 persoană

  26. La bolnavii in stadiu avansat si care nu au primit din primii ani medicamentele zilnic, atunci când intră pe tratament si primesc medicamente in doze adecvate stadiului avansat al bolii, substante cu care corpul lor nu e obisnuit, se intampla sa apara brusc astfel de schimbari dramatice. Medicamentele pentru boala sunt foarte puternice si au si efecte adverse, de aceea a avut nevoie de pampersi.

    E normal sa fiti trista, dar ati facut tot ce ati putut. Nu e vina dumneavoastra ca sistemul medical nu asigura spijinul familiilor de la punerea diagnosticului, cu brosuri, cu personal insotitor.
    Nu ar mai fi trait mult nici acasa, boala avanseaza exponential, in scurt timp ar fi urmat halucinatiile si riscul de a da foc ori de a se accidenta, ori de a rani pe cineva.
    La mama hidratarea insuficienta plus o saptamana de stat la pat au dus la formarea de trombi la picioare care au urcat la plamani. Suna asemanator, nu? Dar stiu ca toti au facut tot ce au putut in jurul ei, personalul insuficient dar saritor, medicii, eu. Mergand de doua ori pe saptamana, in cele 6 luni cat a fost internata la azil, am ajuns sa cunosc viata de acolo.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s