DESHIDRATAREA – URGENŢĂ MAJORĂ

Deshidratarea, ignorată atât acasă cât şi acolo unde este internat bolnavul, poate duce la: oscilaţii ale tensiunii, tulburări pulmonare, infecţii greu de localizat, febră neobişnuit de mare, iar în final – comă. Nu vreţi să auziţi vreodată comentariile medicilor de la urgenţe în astfel de cazuri. Dacă aveţi noroc şi bolnavul este internat la timp în grija îngerilor păzitori de la urgenţe majore, veţi privi cum îşi revine de la oră la oră, spectaculos. Veţi avea surpriza, unii, ca bolnavul să vă recunoască pentru prima dată după multe luni. Veţi avea timp, în multele ore cât veţi aştepta pe holurile spitalului, să reluaţi filmul, să vă puneţi întrebări, unde, cine a greşit, cine a ignorat semnele. Unul din primele semne de deshidratare este dispariţia lacrimilor. Culoarea pielii, dacă vedeţi că e din ce în ce mai pământie, este un alt semn. Chiar şi confuzia. Un aparţinător îşi cunoaşte bolnavul, ştie deja ritmul în care acesta involuează. O stare de confuzie care nu se potriveşte cu ritmul acesta, poate fi cauzată de deshidratare.
Nu aşteptaţi să apară problemele suplimentare. Dacă şi dată în porţii mici şi dese, cantitatea de apă pe care o acceptă este mică, apelaţi la perfuzii, dar aveţi grijă să fie hidratat în permanenţă. Consideraţi, vă rog, hidratarea o prioritate la fel de mare ca şi igiena bolnavului.

Anunțuri

LA STAŢIUNE

„- Să veniţi să mă luaţi acasă de la staţiune! Că m-am plictisit aici şi ştii bine că înainte am fost şi în spital” vorbea tare, la telefon, o altă pacientă, care primise vizită. La plecarea musafirilor şi-a luat frumuşel punga cu cozonac si fructe şi s-a ţinut după ei, că merge şi ea. Măcar să se plimbe un pic cu maşina. A trebuit să o ţină o infirmieră, să o mintă că musafirii doar se duc până la parter şi vor reveni. A fost uşor de păcălit, ca un copil.

Mi s-a părut bună ideea cu staţiunea, ca explicaţie dată unui bolnav mai lucid pentru aducerea la azil.

Azi a fost o zi excelentă, televizorul era setat pe un program cu muzică plăcută, mama a fost vorbăreaţă, i-am dus o carte cartonată pentru copii, cu desene mari şi colorate, am citit-o împreună şi i-am lăsat-o acolo. Nu ştiu cum, dar parcă întinereşte, la cum arăta azi, îi mai dau 10 ani de viaţă. Am plecat împăcată de acolo. Atmosfera azi era odihnitoare, aerisiseră şi mirosea chiar bine, camera foarte mare, cu tavanul din lemn, era plină de lumină, infirmierele puse pe glume. Cele din salon au început să se obişnuiască cu mine, să mă considere una de-a lor. Mă tot gândesc să cumpăr o carte cu desene autocolante, dacă aş lucra cu mama, le-aş putea antrena şi pe ele în joc.

AZILUL

Nu ştiu altele cum sunt, dar azilul unde am internat-o pe mama e unul bun. Proprietarul pare că nu s-a zgârcit şi a investit în primul rând într-o construcţie solidă. Probabil să acasă majoritatea bolnavilor nu au avut condiţiile de aici: parchet adevărat, băi moderne şi decorate cu gust, termopane Trocal, risipă de căldură. Trei medici îi consultă săptămânal, infirmierele sunt alese cu grijă, mai voinicuţe, pentru a putea muta un bolnav, dar calde şi grijulii, am siguranţa că nu ar brusca niciodată un bolnav. Să trăiască împreună cu încă doi sau chiar cinci alţi bolnavi în cameră, îi oferă  bolnavului posibilitatea de a socializa. Chiar dacă el trăieşte în lumea lui, să vadă tot timpul mai multe chipuri decât vede acasă, (şi mai zâmbitoare) îi dau o stare buna. Când este internat un nou pacient, au grijă cu cine îl pun în cameră. Am impresia că se respectă o proporţie: în fiecare cameră sunt puşi şi bolnavi aproape lucizi, bolnavi nu de Alzheimer. Aceia pot da alarma în caz de nevoie, pot da apă altui bolnav dacă infirmiera nu e pe etaj. Se creează o legătură între cei din cameră, îşi spun un cuvânt bun unul altuia. Cei lucizi ştiu că aici vor rămâne până la sfârşit, şi totuşi, în aer nu e tristeţe, e ceva mai mult decât împăcare cu  soarta, e seninătate, un fel de optimism, se zâmbeşte, se glumeşte, pacienţii se simt în siguranţă. Dacă la fiecare vizită mi-am conturat o părere despre personal, observarea celorlalţi bolnavi din salon mi-a confirmat imaginea unui adăpost în care proprietarii se gândesc mai întâi la binele pacienţilor şi abia apoi la profit. Romanţez? Nu. Exagerez? Iarăşi nu. Mergeţi din timp şi vizitaţi mai multe astfel de centre, observaţi detalii, observaţi oamenii, atunci când aţi luat hotărârea de a interna bolnavul. Grăbiţi-vă, dar cumpăniţi bine alegerea. Interesaţi-vă despre istoricul azilului, încercaţi să cereţi referinţe, încercaţi să vorbiţi cu aparţinători ai celor internaţi. Puteţi ajunge să îi întâlniţi dacă cereţi să vizitaţi azilul într-o zi de sâmbătă, când de regulă vin rude la majoritatea bolnavilor.

ALEGEREA PERSOANEI ÎNGRIJITOARE

Dragilor, căutaţi din timp pe cineva să stea ziua cu bolnavul vostru, chiar din ziua în care aveţi diagnosticul. E o alegere grea şi durează. Căutaţi ca persoana să locuiască cât mai aproape de voi. Puneţi-i chiar şi pe hârtie ce îi cereţi, de la respectarea programului, la ce are de făcut. În salariul considerabil pe care îl veţi plăti, (cam 1000 RON-10 ore), să ştie că are ca obligaţie spălarea bolnavului în caz de… şi nu vă face vouă un favor, să nu îi dea să mănânce decât ce lăsaţi voi, să îl plimbe în parc, nu în aglomeraţii. Un bolnav are imunitate scăzută, nu are ce căuta în aglomeraţie. Să vă sune pe voi, nu alte rude, pentru a povesti despre bolnav. Să nu se apuce să facă, de plictiseală, curăţenie! Nu aţi angajat o menajeră, aţi angajat un supraveghetor care trebuie să stea cu ochii pe bolnav, ca să nu păţească ceva. Dacă se plictiseşte de uitat la televizor, poate deschide o carte, dar cu bolnavul alături, nu în altă cameră. Eu zic că e un serviciu chiar bun, mult mai bun decât să lucrezi la normă în fabrică sau în agricultură, iar plata salariului se face la timp.
Pe vremea când nici nu mă gândeam încă să obţin certificat de handicap, curatelă nici atât, am avut timp de un an, angajată o femeie care stătea 10 ore pe zi de la 7 la 17, ca să pot merge eu la serviciu. Era după moartea neaşteptată a tatălui meu. Am angajat-o în pripă, nu am avut timp să caut, să cer referinţe. Era o femeie blândă, am avut siguranţa că nu o va brusca pe mama. Însă… încet, încet, a început să vină la 8,30, să se uite ciudat dacă la ora 17 când ajungeam eu de la serviciu, se întunecase, că ea când ajunge acasă, să o ducă în supermarketuri în loc să meargă cu ea în parc, să îmi reproşeze să a spălat-o într-o zi cînd mama a păţit unul din primele “accidente”, să îi dea mâncare de la ea când eu stătusem până noaptea să gătesc şi să las bucătăria curată. Avea şi ea problemele ei şi de sănătate, şi cu soţul, am înţeles-o cât am putut, mă mulţumeam să văd că e blândă. Apoi, într-o zi, mi-a cerut voie să meargă cu mama până în cealaltă parte a oraşului la Obor, să trimită un pachet. I-am dat voie, vreme era bună, mama era într-o perioadă stabilă. Seara, am luat să spăl sticla de apă a mamei, cu care ieşeau la plimbare. Ce să văd: o ştampilă cum se pune la supermarketuri dacă ai produse asemănătoare: era o ştampilă de la un mare mall din Piaţa Sudului, cu data din ziua aceea. Traversase tot oraşul cu mama! Aş fi renunţat la serviciile femeii în clipa aceea, dar iar m-am lovit de problema lipsei unui înlocuitor.

DESPRE ALZHEIMER, CU RĂBDARE ŞI SPERANŢĂ

Dragă aparţinătorule. Dacă citeşti aceste rânduri, însemnă că drumul tău este abia la început şi cauţi sfaturi. E greu la început, atunci când bolnavul pare aproape normal dar face lucruri pe care o minte normală nu şi le-ar imagina. Eu am avut noroc să am o fire mai robustă şi o filozofie de viaţă care m-a ajutat să nu intru în depresie. Din clipa în care am privit această încercare ca pe o cale spre evoluţie, totul a devenit brusc mai uşor, parcă apăreau singure rezolvările problemelor, iar percepţia asupra mamei s-a schimbat, mi s-a părut mai uşor de suportat. Până acum. Dar am ţinut-o lângă mine şapte ani şi jumătate, am convingerea că am făcut tot ce a depins de mine ca să-i fie bine. Refuzam să accept ideea de azil, dacă ai ştii cum mă înverşunam atunci când cineva îmi propunea această variantă. Ei bine, azilul nu e o sperietoare, e o soluţie la care e bine de recurs cât timp bolnavul se deplasează singur. Abia după ce am fost trecută prin nişte episoade greu de descris, cu halucinaţii, ţipete în toiul nopţii şi cu murdărit întreg apartamentul, după ce am aflat ce greu se păstrează curată o casă în care se află un bolnav, am putut să apreciez ceea ce am găsit la azil. Sunt sigură că am făcut un pas potrivit atât pentru mama, cât şi pentru mine. La viteza cu care se înmulţesc cazurile de Alzheimer, am încă un motiv de mulţumire, acela că am găsit un loc liber chiar în oraşul meu. Am dus-o cu sentimentul că e în siguranţă. Acolo sunt mai multe asistente care se ajută între ele, au experienţă, altfel decât mine. Am avut sentimentul că am lăsat-o într-o familie. Am putut să văd şi alţi bolnavi, mai dărâmaţi decât mama, am simţit atmosfera de acolo, e bună, uite că se poate. Departe de imaginea de lagăr pe care o aveam eu întipărită de pe vremea comunismului. Probabil au preluat ceva din occident. Ştiu, şi banii sunt motivul amânării unei internări, lipsa lor, în prima etapă, ori tocmai suma considerabilă la care se poate ajunge dacă obţii certificat de însoţitor. Crede-mă, plusul de care te bucuri că intră în casă, ajungi să îl dai pe medicamente pentru tine, mai bine iei în calcul o internare, care înseamnă scoaterea de la întreţinere a bolnavului, reducerea cheltuielilor cu mâncarea şi medicamentele. Pune pe hârtie şi ai să vezi că suma pe care trebuie să o completezi pentru a obţine un loc în azil devine chiar mică, în jur de 300 RON. Ieri, după o săptămână de la internare, am fost în vizită la mama. Nu mi-a venit să cred când am găsit-o mai plină la faţă, mai blândă. Se îndeamnă la mâncare cu cele din salon, îi face bine să vadă mai multe figuri în jur. Va urma.

SFATURI DE ZI CU ZI

  • Nu lăsaţi medicamente de niciun fel  la îndemâna bolnavului. Are probleme de memorie, nu ştie de câte ori a luat pastile, mama a ajuns în faza de început, până să fie diagnosticată, la spital, criză de inimă, luase cine ştie de câte ori pastilele pentru inimă.
  • Faceţi din timp actele pentru handicap. E mai uşor să reveniţi apoi, când se agravează boala şi să obţineţi un grad mai mare, chiar dacă la început vi se va da un grad mic de handicap cu bani mai puţini, să ştiţi că orice ajutor financiar contează. Iarăşi revin, internaţi-l din timp pentru că la serviciu mult timp nu o să găsiţi înţelegere, o să ajungeţi să mergeţi nedormiţi, să faceţi greşeli, şefii, colegii, atâta aşteaptă. Mai bine faceţi un efort financiar, să plătiţi lunar o diferenţă până la suma cerută de azil, decât să vă pierdeţi serviciul sau să ajungeţi voi pe la doctori.
  • E grea etapa de început, până când acceptă ajutorul, apoi, într-un fel, urmează o etapă zic eu uşoară, dacă mă uit în urmă.
  • E bine să aveţi acasă din timp medicamente pentru halucinaţii, salvarea nu vine la astfel de cazuri dacă nu aveţi trimitere către spital de la medicul de familie! De unde să aveţi trimitere, dacă se întâmplă duminică noaptea? Nu ezitaţi să îl legaţi, ca să nu îşi facă rău!
  • Când e de pamperşi, nu vă zgârciţi la bani, ca şi cheltuială, însemnă 150 de RON lunar, nu e mult, iar bolnavul se va obişnui repede să îi poarte.
  • Pentru cei care îşi rup pamperşii. Am învăţat şi eu acum, de la o asistentă de la azil. Se îmbracă bolnavul cu pantaloni de pijama sau trening, din aceia cu şiret, dar puşi cu spatele în faţă. Astfel, funda se face la spate, iar bolnavul nu poate să o desfacă şi nu are loc să bage mâna în pantaloni.
  • E bine să puneţi din timp muşama medicinală pe patul bolnavului, vă sfătuiesc să o prindeţi cu bandă de scotch petrecută în jurul saltelei.
  • Pe cât posibil, trebuie asigurate uşile, în primul rând –  cea de la intrare trebuie închisă cu cheia, pentru a-l împiedica să iasă.
  • Bolnavul trebuie antrenat în activităţi. Poate fi luat la bucătărie, i se poate da să facă ceva, spunându-i-se cât de important e ajutorul său, poate alege muşeţel, rupe păstăi. Trebuie lăudat apoi. Va fi încântat chiar şi dacă va sta lângă voi fără să facă nimic, vă va urmări mişcările. Nu trebuie lăsat singur în cameră. Vă poate ajuta atunci când adunaţi rufele, îi daţi să ţină câteva lucruri. Zilnic i se poate da o cutie cu creioane, să le aleagă, o carte de colorat, e bine să îi daţi un teanc de fotografii, uneori va mai recunoaşte pe cineva. Activităţile repetate în fiecare zi îi dau o stare de bine, însoţite de repetarea aceloraşi cuvinte la fiecare activitate.