SINGURI

Azi la plecare, am întrebat infirmiera dacă doar mi se pare, sau nu prea vin vizitatori. A dat din cap a da. S-a uitat înspre scară, apoi a spus cu năduf: duminica trecută au fost doar trei vizitatori toată ziua (pe o scară cu 3 nivele). Vedeam că mai are ceva de spus, dar s-a abţinut.  Acum, fiecare se poartă cum i-e felul, poate pentru unii, amintirea anilor petrecuţi acasă cu bolnavul este greu de uitat, dar acolo sunt şi bolnavi aflaţi în faze de început, care vorbesc, par normali. Ce repede i-au uitat familiile. Noroc cu infirmierele, că sunt atât de bune şi au o vorbă caldă pentru fiecare. Dragilor, dacă internaţi bolnavul, nu îl uitaţi. Poate e obositor drumul, poate vă şi costă, dar lumina care apare pe chipul celui vizitat şi chiar a celorlalţi din salon merită efortul.

Anunțuri

AZILUL NU E ACASĂ

Urc treptele inalte, salonul este la etajul al doilea. Se simte ca a crescut numarul de bolnavi, aerul e greu de respirat.  Ajung la mama. E senina, fericita in lumea ei. E frig afara, inca nu o pot scoate in curte, o duc la fereastra, pare ca se uita spre vilele din jur, dar de fapt tot spre interior priveste, nu e prezenta. Mi se spune ca e agitata noaptea, iar si-a rupt pampersii, au inceput sa o imobilizeze la pat noaptea, ca sa nu le mai deranjeze pe celelalte bolnave din salon. Ma uit la ea, nu se vede ca ar fi suferit, nu realizeaza ce i se intampla.

In coltul salonului, o bolnava tipa repetat dupa apa. Tace, apoi tot ea tipa, gata, am baut destul. Alta, singura mai lucida, se ridica si porneste televizorul. Are volumul aproape la maxim.  Ma uit iar la mama. E tot senina, nu vede, nu aude ce e in jur. Se uita cu drag spre noi, dar nu ne recunoaste.

Azilul nu e acasa. Dragilor, daca sunteti la inceput si puteti, mutati bolnavul la casa. In stadiul final, la casa puteti ceea ce viata la bloc nu va permite. Daca la bloc trebuie sa supravegheati, sa sedati puternic bolnavul noaptea, ca sa nu tipe, sa nu deranjeze vecinii, la casa, situatia ar fi alta. Ar putea fi lasat in camera, imobilizat cu brau, asa cum e mama asigurata noaptea la azil. Ati avea numai de schimbat bolnavul dimineata, nu ar mai trebui sa fiti in miscare sa il tineti cu minile ca sa nu plece, la casa ar putea sa si tipe, nu ar deranja vecinii. Bolnavul uita ca a fost imobilizat.  Am inteles ca hamuri speciale sau centuri se gasesc la magazinele cu profil medical.

Traiul cu un bolnav la bloc presupune timp pierdut  cu imbracarea  si transportul pentru mers in parc. La casa, e mai simplu. In plus, poate fi antrenat in activitatile din jurul locuintei, sa care ceva usor, sa culeaga fructe, plante medicinale. Poate sa mangaie un animal. Oricum, animalele din ograda, prin miscare si sunete ii solicita atentia si asta il ajuta. Spre final, oboseste usor, ca si un copil mic, inchide ochii repede si motaie. Dar una e sa fie lasat sa motaie in curte, sub un pom, alta e pe canapeaua din camera, cu aceleasi cateva lucruri in jur. Casa imi pare o solutie buna si pentru bolnav, si pentru familie. Daca as fi stiut la timp mai multe despre etapele bolii, m-as fi mutat din timp la casa.

AZILUL

Nu ştiu altele cum sunt, dar azilul unde am internat-o pe mama e unul bun. Proprietarul pare că nu s-a zgârcit şi a investit în primul rând într-o construcţie solidă. Probabil să acasă majoritatea bolnavilor nu au avut condiţiile de aici: parchet adevărat, băi moderne şi decorate cu gust, termopane Trocal, risipă de căldură. Trei medici îi consultă săptămânal, infirmierele sunt alese cu grijă, mai voinicuţe, pentru a putea muta un bolnav, dar calde şi grijulii, am siguranţa că nu ar brusca niciodată un bolnav. Să trăiască împreună cu încă doi sau chiar cinci alţi bolnavi în cameră, îi oferă  bolnavului posibilitatea de a socializa. Chiar dacă el trăieşte în lumea lui, să vadă tot timpul mai multe chipuri decât vede acasă, (şi mai zâmbitoare) îi dau o stare buna. Când este internat un nou pacient, au grijă cu cine îl pun în cameră. Am impresia că se respectă o proporţie: în fiecare cameră sunt puşi şi bolnavi aproape lucizi, bolnavi nu de Alzheimer. Aceia pot da alarma în caz de nevoie, pot da apă altui bolnav dacă infirmiera nu e pe etaj. Se creează o legătură între cei din cameră, îşi spun un cuvânt bun unul altuia. Cei lucizi ştiu că aici vor rămâne până la sfârşit, şi totuşi, în aer nu e tristeţe, e ceva mai mult decât împăcare cu  soarta, e seninătate, un fel de optimism, se zâmbeşte, se glumeşte, pacienţii se simt în siguranţă. Dacă la fiecare vizită mi-am conturat o părere despre personal, observarea celorlalţi bolnavi din salon mi-a confirmat imaginea unui adăpost în care proprietarii se gândesc mai întâi la binele pacienţilor şi abia apoi la profit. Romanţez? Nu. Exagerez? Iarăşi nu. Mergeţi din timp şi vizitaţi mai multe astfel de centre, observaţi detalii, observaţi oamenii, atunci când aţi luat hotărârea de a interna bolnavul. Grăbiţi-vă, dar cumpăniţi bine alegerea. Interesaţi-vă despre istoricul azilului, încercaţi să cereţi referinţe, încercaţi să vorbiţi cu aparţinători ai celor internaţi. Puteţi ajunge să îi întâlniţi dacă cereţi să vizitaţi azilul într-o zi de sâmbătă, când de regulă vin rude la majoritatea bolnavilor.

BAGAJUL PENTRU INTERNAREA LA AZIL

Mai bine scriu acum lista, până nu o uit. Mie mi s-a spus pe rând ce să duc, a trebuit să fac mai multe drumuri. Necesarul unei bolnave arată aşa:
– Pijamale cu pantaloni legaţi cu şnur – 2-3 bucăţi;
– Cămaşă de noapte – 2-3 bucăţi;
– Colanţi – 3 perechi;
– Papuci din plastic – o pereche;
– Şosete – 5 perechi;
– Maieuri, tricouri – 6-7 bucăţi;
– Pulovere – unul cu mânecă lungă, unul cu mânecă scurtă;
– Un trening, dar tot cu pantaloni legaţi cu şnur;
– Prosoape – 3 bucăţi;
– Şampon – 1 buc.;
– Alifie de gălbenele – pentru prevenirea escarelor – 1 buc;
– Şerveţele umede – 3 pachete;
– Pieptene.
La azil e foarte cald, nu e nevoie de haine groase. De trening au nevoie pentru zilele însorite când sunt scoşi în curte.

DESPRE ALZHEIMER, CU RĂBDARE ŞI SPERANŢĂ

Dragă aparţinătorule. Dacă citeşti aceste rânduri, însemnă că drumul tău este abia la început şi cauţi sfaturi. E greu la început, atunci când bolnavul pare aproape normal dar face lucruri pe care o minte normală nu şi le-ar imagina. Eu am avut noroc să am o fire mai robustă şi o filozofie de viaţă care m-a ajutat să nu intru în depresie. Din clipa în care am privit această încercare ca pe o cale spre evoluţie, totul a devenit brusc mai uşor, parcă apăreau singure rezolvările problemelor, iar percepţia asupra mamei s-a schimbat, mi s-a părut mai uşor de suportat. Până acum. Dar am ţinut-o lângă mine şapte ani şi jumătate, am convingerea că am făcut tot ce a depins de mine ca să-i fie bine. Refuzam să accept ideea de azil, dacă ai ştii cum mă înverşunam atunci când cineva îmi propunea această variantă. Ei bine, azilul nu e o sperietoare, e o soluţie la care e bine de recurs cât timp bolnavul se deplasează singur. Abia după ce am fost trecută prin nişte episoade greu de descris, cu halucinaţii, ţipete în toiul nopţii şi cu murdărit întreg apartamentul, după ce am aflat ce greu se păstrează curată o casă în care se află un bolnav, am putut să apreciez ceea ce am găsit la azil. Sunt sigură că am făcut un pas potrivit atât pentru mama, cât şi pentru mine. La viteza cu care se înmulţesc cazurile de Alzheimer, am încă un motiv de mulţumire, acela că am găsit un loc liber chiar în oraşul meu. Am dus-o cu sentimentul că e în siguranţă. Acolo sunt mai multe asistente care se ajută între ele, au experienţă, altfel decât mine. Am avut sentimentul că am lăsat-o într-o familie. Am putut să văd şi alţi bolnavi, mai dărâmaţi decât mama, am simţit atmosfera de acolo, e bună, uite că se poate. Departe de imaginea de lagăr pe care o aveam eu întipărită de pe vremea comunismului. Probabil au preluat ceva din occident. Ştiu, şi banii sunt motivul amânării unei internări, lipsa lor, în prima etapă, ori tocmai suma considerabilă la care se poate ajunge dacă obţii certificat de însoţitor. Crede-mă, plusul de care te bucuri că intră în casă, ajungi să îl dai pe medicamente pentru tine, mai bine iei în calcul o internare, care înseamnă scoaterea de la întreţinere a bolnavului, reducerea cheltuielilor cu mâncarea şi medicamentele. Pune pe hârtie şi ai să vezi că suma pe care trebuie să o completezi pentru a obţine un loc în azil devine chiar mică, în jur de 300 RON. Ieri, după o săptămână de la internare, am fost în vizită la mama. Nu mi-a venit să cred când am găsit-o mai plină la faţă, mai blândă. Se îndeamnă la mâncare cu cele din salon, îi face bine să vadă mai multe figuri în jur. Va urma.

SFATURI DE ZI CU ZI

  • Nu lăsaţi medicamente de niciun fel  la îndemâna bolnavului. Are probleme de memorie, nu ştie de câte ori a luat pastile, mama a ajuns în faza de început, până să fie diagnosticată, la spital, criză de inimă, luase cine ştie de câte ori pastilele pentru inimă.
  • Faceţi din timp actele pentru handicap. E mai uşor să reveniţi apoi, când se agravează boala şi să obţineţi un grad mai mare, chiar dacă la început vi se va da un grad mic de handicap cu bani mai puţini, să ştiţi că orice ajutor financiar contează. Iarăşi revin, internaţi-l din timp pentru că la serviciu mult timp nu o să găsiţi înţelegere, o să ajungeţi să mergeţi nedormiţi, să faceţi greşeli, şefii, colegii, atâta aşteaptă. Mai bine faceţi un efort financiar, să plătiţi lunar o diferenţă până la suma cerută de azil, decât să vă pierdeţi serviciul sau să ajungeţi voi pe la doctori.
  • E grea etapa de început, până când acceptă ajutorul, apoi, într-un fel, urmează o etapă zic eu uşoară, dacă mă uit în urmă.
  • E bine să aveţi acasă din timp medicamente pentru halucinaţii, salvarea nu vine la astfel de cazuri dacă nu aveţi trimitere către spital de la medicul de familie! De unde să aveţi trimitere, dacă se întâmplă duminică noaptea? Nu ezitaţi să îl legaţi, ca să nu îşi facă rău!
  • Când e de pamperşi, nu vă zgârciţi la bani, ca şi cheltuială, însemnă 150 de RON lunar, nu e mult, iar bolnavul se va obişnui repede să îi poarte.
  • Pentru cei care îşi rup pamperşii. Am învăţat şi eu acum, de la o asistentă de la azil. Se îmbracă bolnavul cu pantaloni de pijama sau trening, din aceia cu şiret, dar puşi cu spatele în faţă. Astfel, funda se face la spate, iar bolnavul nu poate să o desfacă şi nu are loc să bage mâna în pantaloni.
  • E bine să puneţi din timp muşama medicinală pe patul bolnavului, vă sfătuiesc să o prindeţi cu bandă de scotch petrecută în jurul saltelei.
  • Pe cât posibil, trebuie asigurate uşile, în primul rând –  cea de la intrare trebuie închisă cu cheia, pentru a-l împiedica să iasă.
  • Bolnavul trebuie antrenat în activităţi. Poate fi luat la bucătărie, i se poate da să facă ceva, spunându-i-se cât de important e ajutorul său, poate alege muşeţel, rupe păstăi. Trebuie lăudat apoi. Va fi încântat chiar şi dacă va sta lângă voi fără să facă nimic, vă va urmări mişcările. Nu trebuie lăsat singur în cameră. Vă poate ajuta atunci când adunaţi rufele, îi daţi să ţină câteva lucruri. Zilnic i se poate da o cutie cu creioane, să le aleagă, o carte de colorat, e bine să îi daţi un teanc de fotografii, uneori va mai recunoaşte pe cineva. Activităţile repetate în fiecare zi îi dau o stare de bine, însoţite de repetarea aceloraşi cuvinte la fiecare activitate.