Dacă ai în grijă un bătrân, poți lucra cu jumătate de normă, dar cu salariu pentru normă întreagă.

„Salariații care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă, membru de familie, au posibilitatea legală de a lucra în baza unui program redus. Mai exact, aceste persoane pot munci la angajator cu jumătate de normă, cealaltă jumătate de normă fiind plătită de autoritățile locale.”

Am preluat ştirea, dar numai după ce am verificat-o în programul Lege 4. Da, în luna iunie 2016, Legea nr.  17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice  fost modificată, adăugându-se şi articolul care prevede această facilitate.

Articolul complet, foarte bine scris, este pe avocatnet, autor Alexandru Boiciuc -10 August 2016:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_43769/Dac%C4%83-ai-in-grij%C4%83-un-b%C4%83tran-po%C8%9Bi-lucra-cu-jum%C4%83tate-de-norm%C4%83-dar-cu-salariu-pentru-norm%C4%83-intreag%C4%83.html

 

 

 

 

Anunțuri

RELAŢIONAREA

E importantă relaţionarea între aparţinători. Cu siguranţă, mergând la medicul specialist pentru reţeta lunară, veţi cunoaşte destui. Majoritatea sunt grăbiţi, nervoşi, obosiţi, nemulţumiţi de aşteptarea  din faţa cabinetului, nemulţumiţi de lipsa de informaţie. Năuci, cu diferite grade de instrucţie, cu unii veţi putea să legaţi un dialog, cu alţii nu. Încercaţi să vorbiţi cu cât mai mulţi, să le aflaţi poveştile, experienţele. Vă veţi fi de folos unii altora mai mult decât vă daţi seama. Deşi bolnavii nu seamănă unii cu alţii şi nu pot fi comparaţi, grijile aparţinătorilor sunt aceleaşi. Despre acestea puteţi discuta. Nu uitaţi, numai cei aflaţi în aceeaşi situaţie vă pot înţelege cu adevărat. Unii au deja răspunsuri la întrebări pe care vi le puneţi, unii privesc toată situaţia cu umor, pe alţii îi puteţi ajuta voi. Sunteţi o comunitate. Chiar dacă vă veţi întâlni când şi când, veţi şti că nu sunteţi singuri.

CURATELA

Sună… complicat, dar este vorba doar de o împuternicire. Se obţine uşor, vă va fi de folos în toate drumurile pe care le veţi avea de făcut în ajutorul bolnavului, atâta că se obţine de la judecătorie. E simplu, să ştiţi, şi nu vă costă nimic. Este atât de simplu încât nu aveţi nevoie să vă angajaţi un avocat.
Presupun că aveţi deja actul de handicap. Va trebui să mergeţi mai întâi la primăria de zonă, la biroul de asistenţă socială, acolo veţi face o cerere pentru curatelă, au ei formulare. O cerere va rămâne la ei, alta, identică, o veţi lua acasă pentru a o depune la judecătorie. Apoi veţi aştepta ca într-una din zile, asistentul de la primărie să vină acasă, în anchetă socială, pentru a constata realitatea, gradul de handicap, faptul că locuiţi cu bolnavul. Va şti ce întrebări să pună pentru a evalua corect situaţia. Totul este bine gândit pentru a proteja interesele bolnavului, pentru a se verifica bunele intenţii ale celor care cer curatela, şi totodată, pentru a nu da curs cererilor care nu au suport real (sunt mulţi profitori certaţi cu munca, aţi auzit, cred, despre descurcăreţi care muncesc pe rupte pământul de la ţară, dar au certificat de handicap).
La vizita pe care o veţi primi, e bine să fiţi cât se poate de sinceri, să redaţi cât mai în amănunt istoricul situaţiei, să vă purtaţi normal, ca asistentul să poată constata, prin întrebări şi prin observarea bolnavului, cât de avansată e afecţiunea şi cât de reale sunt bunele dumneavoastră intenţii.
În caz că cel care urmează a fi împuternicitul (curator) nu va fi găsit acasă, bolnavul fiind la acea oră îngrijit de o altă persoană, asistentul vă va lăsa o invitaţie să mergeţi la primărie. Ajută mult să puteţi merge cu bolnavul la acea întâlnire şi, reţineţi, comunicarea este importantă, vorbiţi deschis, spuneţi cu ce probleme vă confruntaţi. Mergeţi cu încredere, veţi întâlni un profesionist bine intenţionat, care vă va ajuta mai mult decât vă aşteptaţi.

În ziua în care aţi depus la primărie cererea, sau a doua zi, trebuie să mergeţi la judecătoria de care ţine bolnavul pentru a depune cererea de curatelă, pentru a se forma dosarul. În cazul în care curatela este cerută de către unul dintre copii, actele pe care trebuie să le pregătiţi sunt:
– copie buletin copil, copie certificat de naştere;
– copie buletin al bolnavului,
– copie act handicap,
– copii ale cât mai multor acte medicale;
– un referat de justificare de la medicul de specialitate, de unde luaţi reţeta lunară;
– copie după ultimul talon de pensie;
– o cerere prin care copilul cere instituirea curatelei şi îşi dă consimţământul pentru a fi el numit curator.
Procedura este destul de rapidă, vi se dă pe un bileţel numărul de dosar care s-a format, şi veţi aştepta să primiţi o citaţie acasă pentru primul termen. Primul termen se fixează cât mai repede, la 3-4 săptămâni. S-ar fixa şi mai repede, dar trebuie timp pentru a ajunge la dosar rezultatul anchetei sociale, un act de mare importanţă. De regulă, judecata are loc într-o sală de şedinţe mică, aproape goală, la o oră la care puteţi veni cu bolnavul, cam în jur de ora 12. Judecătorul vă va întreba dacă sunteţi de acord să fiţi numit curator. Şi pe bolnav îl va întreba dacă e de acord cu numirea dumneavoastră. Sistemul de acordare a curatelei este gândit pentru a împiedica până în ultima clipă ca vârstnicii să fie păcăliţi de către persoane rău intenţionate.
Hotărârea va fi definitivă peste 30 de zile, timp în care rudele o pot ataca dacă sunt nemulţumite de persoana care încearcă să fie curator.
Veţi primi acasă câte un exemplar, şi dvs., şi bolnavul. Mergeţi cu amândouă exemplarele la arhiva judecătoriei, să vi se pună pe hotărâri ştampila că sunt definitive. Faceţi apoi repede şi câteva copii xerox.
Primul drum, atunci când aveţi curatela, tot la primărie îl veţi face, să lăsaţi acolo un exemplar. Veţi avea de ales dacă pensia de însoţitor să vină în continuare pe numele bolnavului, sau pe al dvs. Dacă aveţi alt serviciu, puteţi lăsa foarte bine ca toate cele trei taloane să vină în continuare pe numele bolnavului.
Curatela se dă „în vederea administrării bunurilor, veniturilor şi ridicării drepturilor băneşti”. Vă permite să ridicaţi pensia fără probleme, în cazul în care bolnavul este internat, vă ajută să obţineţi acte de la circa financiară, să mergeţi la direcţia de taxe şi impozite să obţineţi neplata impozitului pe imobilul la care bolnavul este proprietar, sau pe partea lui de proprietate, să mergeţi să vizaţi carnetul de rentă agricolă viageră, să mergeţi la casa de sănătate unde veţi avea mereu de scos aprobări pentru medicamentele compensate.
CURATELA NU VĂ PERMITE SĂ VINDEŢI PROPRIETĂŢILE BOLNAVULUI. Pentru a putea vinde în numele lui, este nevoie de ceea ce se cheamă punere sub interdicţie, e mult mai complicat. De aceea e bine ca tot ce e ţine de bunurile (proprietăţile) bolnavului, să se rezolve la începutul bolii, când acesta mai e lucid şi se poate discuta cu el.

AZILUL

Nu ştiu altele cum sunt, dar azilul unde am internat-o pe mama e unul bun. Proprietarul pare că nu s-a zgârcit şi a investit în primul rând într-o construcţie solidă. Probabil să acasă majoritatea bolnavilor nu au avut condiţiile de aici: parchet adevărat, băi moderne şi decorate cu gust, termopane Trocal, risipă de căldură. Trei medici îi consultă săptămânal, infirmierele sunt alese cu grijă, mai voinicuţe, pentru a putea muta un bolnav, dar calde şi grijulii, am siguranţa că nu ar brusca niciodată un bolnav. Să trăiască împreună cu încă doi sau chiar cinci alţi bolnavi în cameră, îi oferă  bolnavului posibilitatea de a socializa. Chiar dacă el trăieşte în lumea lui, să vadă tot timpul mai multe chipuri decât vede acasă, (şi mai zâmbitoare) îi dau o stare buna. Când este internat un nou pacient, au grijă cu cine îl pun în cameră. Am impresia că se respectă o proporţie: în fiecare cameră sunt puşi şi bolnavi aproape lucizi, bolnavi nu de Alzheimer. Aceia pot da alarma în caz de nevoie, pot da apă altui bolnav dacă infirmiera nu e pe etaj. Se creează o legătură între cei din cameră, îşi spun un cuvânt bun unul altuia. Cei lucizi ştiu că aici vor rămâne până la sfârşit, şi totuşi, în aer nu e tristeţe, e ceva mai mult decât împăcare cu  soarta, e seninătate, un fel de optimism, se zâmbeşte, se glumeşte, pacienţii se simt în siguranţă. Dacă la fiecare vizită mi-am conturat o părere despre personal, observarea celorlalţi bolnavi din salon mi-a confirmat imaginea unui adăpost în care proprietarii se gândesc mai întâi la binele pacienţilor şi abia apoi la profit. Romanţez? Nu. Exagerez? Iarăşi nu. Mergeţi din timp şi vizitaţi mai multe astfel de centre, observaţi detalii, observaţi oamenii, atunci când aţi luat hotărârea de a interna bolnavul. Grăbiţi-vă, dar cumpăniţi bine alegerea. Interesaţi-vă despre istoricul azilului, încercaţi să cereţi referinţe, încercaţi să vorbiţi cu aparţinători ai celor internaţi. Puteţi ajunge să îi întâlniţi dacă cereţi să vizitaţi azilul într-o zi de sâmbătă, când de regulă vin rude la majoritatea bolnavilor.

ALEGEREA PERSOANEI ÎNGRIJITOARE

Dragilor, căutaţi din timp pe cineva să stea ziua cu bolnavul vostru, chiar din ziua în care aveţi diagnosticul. E o alegere grea şi durează. Căutaţi ca persoana să locuiască cât mai aproape de voi. Puneţi-i chiar şi pe hârtie ce îi cereţi, de la respectarea programului, la ce are de făcut. În salariul considerabil pe care îl veţi plăti, (cam 1000 RON-10 ore), să ştie că are ca obligaţie spălarea bolnavului în caz de… şi nu vă face vouă un favor, să nu îi dea să mănânce decât ce lăsaţi voi, să îl plimbe în parc, nu în aglomeraţii. Un bolnav are imunitate scăzută, nu are ce căuta în aglomeraţie. Să vă sune pe voi, nu alte rude, pentru a povesti despre bolnav. Să nu se apuce să facă, de plictiseală, curăţenie! Nu aţi angajat o menajeră, aţi angajat un supraveghetor care trebuie să stea cu ochii pe bolnav, ca să nu păţească ceva. Dacă se plictiseşte de uitat la televizor, poate deschide o carte, dar cu bolnavul alături, nu în altă cameră. Eu zic că e un serviciu chiar bun, mult mai bun decât să lucrezi la normă în fabrică sau în agricultură, iar plata salariului se face la timp.
Pe vremea când nici nu mă gândeam încă să obţin certificat de handicap, curatelă nici atât, am avut timp de un an, angajată o femeie care stătea 10 ore pe zi de la 7 la 17, ca să pot merge eu la serviciu. Era după moartea neaşteptată a tatălui meu. Am angajat-o în pripă, nu am avut timp să caut, să cer referinţe. Era o femeie blândă, am avut siguranţa că nu o va brusca pe mama. Însă… încet, încet, a început să vină la 8,30, să se uite ciudat dacă la ora 17 când ajungeam eu de la serviciu, se întunecase, că ea când ajunge acasă, să o ducă în supermarketuri în loc să meargă cu ea în parc, să îmi reproşeze să a spălat-o într-o zi cînd mama a păţit unul din primele “accidente”, să îi dea mâncare de la ea când eu stătusem până noaptea să gătesc şi să las bucătăria curată. Avea şi ea problemele ei şi de sănătate, şi cu soţul, am înţeles-o cât am putut, mă mulţumeam să văd că e blândă. Apoi, într-o zi, mi-a cerut voie să meargă cu mama până în cealaltă parte a oraşului la Obor, să trimită un pachet. I-am dat voie, vreme era bună, mama era într-o perioadă stabilă. Seara, am luat să spăl sticla de apă a mamei, cu care ieşeau la plimbare. Ce să văd: o ştampilă cum se pune la supermarketuri dacă ai produse asemănătoare: era o ştampilă de la un mare mall din Piaţa Sudului, cu data din ziua aceea. Traversase tot oraşul cu mama! Aş fi renunţat la serviciile femeii în clipa aceea, dar iar m-am lovit de problema lipsei unui înlocuitor.

GESTURI

Uneori, mama îşi număra mai mult de o oră degetele de la mâini şi de la picioare, ducea la gură chiar şi de câte 20 de ori cana goală. Nu mai povestesc despre îmbrăcat-dezbrăcat, de n ori, un exerciţiu cumplit de obositor pentru mine, care încercam să o conving să se oprească.

Am găsit pe internet, în cartea Disturbances of the Mind de Douwe Draaisma, povestea primei bolnave de Alzheimer. Se numea Auguste Demeter. Spre sfârşit, dormea cu picioarele ridicate. Aşa dormea şi mama acum, în ultimele săptămâni. Dacă o întorceam pe o parte, peste 10 minute era iar pe spate, cu picioarele flexate.

DESPRE ALZHEIMER, CU RĂBDARE ŞI SPERANŢĂ

Dragă aparţinătorule. Dacă citeşti aceste rânduri, însemnă că drumul tău este abia la început şi cauţi sfaturi. E greu la început, atunci când bolnavul pare aproape normal dar face lucruri pe care o minte normală nu şi le-ar imagina. Eu am avut noroc să am o fire mai robustă şi o filozofie de viaţă care m-a ajutat să nu intru în depresie. Din clipa în care am privit această încercare ca pe o cale spre evoluţie, totul a devenit brusc mai uşor, parcă apăreau singure rezolvările problemelor, iar percepţia asupra mamei s-a schimbat, mi s-a părut mai uşor de suportat. Până acum. Dar am ţinut-o lângă mine şapte ani şi jumătate, am convingerea că am făcut tot ce a depins de mine ca să-i fie bine. Refuzam să accept ideea de azil, dacă ai ştii cum mă înverşunam atunci când cineva îmi propunea această variantă. Ei bine, azilul nu e o sperietoare, e o soluţie la care e bine de recurs cât timp bolnavul se deplasează singur. Abia după ce am fost trecută prin nişte episoade greu de descris, cu halucinaţii, ţipete în toiul nopţii şi cu murdărit întreg apartamentul, după ce am aflat ce greu se păstrează curată o casă în care se află un bolnav, am putut să apreciez ceea ce am găsit la azil. Sunt sigură că am făcut un pas potrivit atât pentru mama, cât şi pentru mine. La viteza cu care se înmulţesc cazurile de Alzheimer, am încă un motiv de mulţumire, acela că am găsit un loc liber chiar în oraşul meu. Am dus-o cu sentimentul că e în siguranţă. Acolo sunt mai multe asistente care se ajută între ele, au experienţă, altfel decât mine. Am avut sentimentul că am lăsat-o într-o familie. Am putut să văd şi alţi bolnavi, mai dărâmaţi decât mama, am simţit atmosfera de acolo, e bună, uite că se poate. Departe de imaginea de lagăr pe care o aveam eu întipărită de pe vremea comunismului. Probabil au preluat ceva din occident. Ştiu, şi banii sunt motivul amânării unei internări, lipsa lor, în prima etapă, ori tocmai suma considerabilă la care se poate ajunge dacă obţii certificat de însoţitor. Crede-mă, plusul de care te bucuri că intră în casă, ajungi să îl dai pe medicamente pentru tine, mai bine iei în calcul o internare, care înseamnă scoaterea de la întreţinere a bolnavului, reducerea cheltuielilor cu mâncarea şi medicamentele. Pune pe hârtie şi ai să vezi că suma pe care trebuie să o completezi pentru a obţine un loc în azil devine chiar mică, în jur de 300 RON. Ieri, după o săptămână de la internare, am fost în vizită la mama. Nu mi-a venit să cred când am găsit-o mai plină la faţă, mai blândă. Se îndeamnă la mâncare cu cele din salon, îi face bine să vadă mai multe figuri în jur. Va urma.