DESHIDRATAREA – URGENŢĂ MAJORĂ

Deshidratarea, ignorată atât acasă cât şi acolo unde este internat bolnavul, poate duce la: oscilaţii ale tensiunii, tulburări pulmonare, infecţii greu de localizat, febră neobişnuit de mare, iar în final – comă. Nu vreţi să auziţi vreodată comentariile medicilor de la urgenţe în astfel de cazuri. Dacă aveţi noroc şi bolnavul este internat la timp în grija îngerilor păzitori de la urgenţe majore, veţi privi cum îşi revine de la oră la oră, spectaculos. Veţi avea surpriza, unii, ca bolnavul să vă recunoască pentru prima dată după multe luni. Veţi avea timp, în multele ore cât veţi aştepta pe holurile spitalului, să reluaţi filmul, să vă puneţi întrebări, unde, cine a greşit, cine a ignorat semnele. Unul din primele semne de deshidratare este dispariţia lacrimilor. Culoarea pielii, dacă vedeţi că e din ce în ce mai pământie, este un alt semn. Chiar şi confuzia. Un aparţinător îşi cunoaşte bolnavul, ştie deja ritmul în care acesta involuează. O stare de confuzie care nu se potriveşte cu ritmul acesta, poate fi cauzată de deshidratare.
Nu aşteptaţi să apară problemele suplimentare. Dacă şi dată în porţii mici şi dese, cantitatea de apă pe care o acceptă este mică, apelaţi la perfuzii, dar aveţi grijă să fie hidratat în permanenţă. Consideraţi, vă rog, hidratarea o prioritate la fel de mare ca şi igiena bolnavului.

ALEGEREA PERSOANEI ÎNGRIJITOARE

Dragilor, căutaţi din timp pe cineva să stea ziua cu bolnavul vostru, chiar din ziua în care aveţi diagnosticul. E o alegere grea şi durează. Căutaţi ca persoana să locuiască cât mai aproape de voi. Puneţi-i chiar şi pe hârtie ce îi cereţi, de la respectarea programului, la ce are de făcut. În salariul considerabil pe care îl veţi plăti, (cam 1000 RON-10 ore), să ştie că are ca obligaţie spălarea bolnavului în caz de… şi nu vă face vouă un favor, să nu îi dea să mănânce decât ce lăsaţi voi, să îl plimbe în parc, nu în aglomeraţii. Un bolnav are imunitate scăzută, nu are ce căuta în aglomeraţie. Să vă sune pe voi, nu alte rude, pentru a povesti despre bolnav. Să nu se apuce să facă, de plictiseală, curăţenie! Nu aţi angajat o menajeră, aţi angajat un supraveghetor care trebuie să stea cu ochii pe bolnav, ca să nu păţească ceva. Dacă se plictiseşte de uitat la televizor, poate deschide o carte, dar cu bolnavul alături, nu în altă cameră. Eu zic că e un serviciu chiar bun, mult mai bun decât să lucrezi la normă în fabrică sau în agricultură, iar plata salariului se face la timp.
Pe vremea când nici nu mă gândeam încă să obţin certificat de handicap, curatelă nici atât, am avut timp de un an, angajată o femeie care stătea 10 ore pe zi de la 7 la 17, ca să pot merge eu la serviciu. Era după moartea neaşteptată a tatălui meu. Am angajat-o în pripă, nu am avut timp să caut, să cer referinţe. Era o femeie blândă, am avut siguranţa că nu o va brusca pe mama. Însă… încet, încet, a început să vină la 8,30, să se uite ciudat dacă la ora 17 când ajungeam eu de la serviciu, se întunecase, că ea când ajunge acasă, să o ducă în supermarketuri în loc să meargă cu ea în parc, să îmi reproşeze să a spălat-o într-o zi cînd mama a păţit unul din primele “accidente”, să îi dea mâncare de la ea când eu stătusem până noaptea să gătesc şi să las bucătăria curată. Avea şi ea problemele ei şi de sănătate, şi cu soţul, am înţeles-o cât am putut, mă mulţumeam să văd că e blândă. Apoi, într-o zi, mi-a cerut voie să meargă cu mama până în cealaltă parte a oraşului la Obor, să trimită un pachet. I-am dat voie, vreme era bună, mama era într-o perioadă stabilă. Seara, am luat să spăl sticla de apă a mamei, cu care ieşeau la plimbare. Ce să văd: o ştampilă cum se pune la supermarketuri dacă ai produse asemănătoare: era o ştampilă de la un mare mall din Piaţa Sudului, cu data din ziua aceea. Traversase tot oraşul cu mama! Aş fi renunţat la serviciile femeii în clipa aceea, dar iar m-am lovit de problema lipsei unui înlocuitor.