ACCEPTAREA, CONŞTIENTIZAREA DIAGNOSTICULUI

Repetă întrebările, uită răspunsurile. E confuz. Se uită cu neîncredere către cei din familie. Se înstrăinează. Are impresia că cineva îi umblă prin lucruri şi îi lipsesc bani. Pune cheile, obiectele de uz comun, în locuri nepotrivite.
E cazul să faceţi împreună o vizită la medicul de familie.
O soluţie la fel de bună, pe care am auzit-o de la un psiholog, este aducerea acasă a unui medic specialist. Prezentat ca prieten sau coleg de serviciu, acesta îl va antrena în discuţie şi îl va putea observa. Veţi avea astfel o primă estimare a bolnavului şi veţi primi îndrumări pentru paşii pe care îi aveţi de făcut.
Apoi, dacă diagnosticul se confirmă, nu trebuie să disperaţi. Continuaţi să vă purtaţi normal, uşurând pe nesimţite viaţa bolnavului. Ar trebui să îi înlocuiţi sarcinile din cadrul familiei cu altele mai uşoare, să ude florile din locuinţă, să şteargă praful. Nu ajută cu nimic dacă îl certaţi, încercaţi să schimbaţi vorba atunci când are momente de rătăcire, să vă faceţi că nu vedeţi momentele de confuzie, daţi-i timp să îşi revină. Apreciaţi-i munca, lăudaţi-l pentru orice face, treceţi peste barierele de vârstă şi peste neînţelegerile anterioare. Conştientizaţi că are nevoie de ajutorul vostru, chiar dacă el încă nu ştie. La o vorbă necugetată răspundeţi-i cu o glumă, încercaţi să destindeţi atmosfera.
În cazurile pe care le cunosc, pentru familie, momentul conştientizării diagnosticului a fost cel în care bolnavul s-a rătăcit prin cartier. Reîntors cu bine, singur, dar după multe ore de căutare, a fost pus sub supravegherea mai mult sau mai puţin discretă, permanentă, a celor din familie.

Acceptaţi diagnosticul, dar nu faceţi o tragedie. Veţi avea timp să vă obişnuiţi cu schimbările din comportamentul rudei voastre. Veţi observa că are chiar un ritm în care involuează. Funcţie de acesta încercaţi să vă vedeţi de viaţa voastră, să vă păstraţi măcar un hobby, ceva la care să vă abateţi gândurile, aveţi nevoie de o preocupare pozitivă care să compenseze activitatea în grija bolnavului. Mergeţi cu el cât se poate la plimbare, socializaţi, nu vă izolaţi din cauza lui, deschiderea către ceilalţi ajută. Păstraţi acasă o atmosferă normală, pozitivă. Şi copiii familiei se vor obişnui cu schimbările, deşi li se vor părea la fel de ciudate ca şi vouă.

Gândiţi în avans situaţiile viitoare. Încercaţi să rezolvaţi acum, în momentele de luciditate, problema actelor, a moştenirii, vă ajută mult să aveţi lămurite şi clarificate cine moşteneşte, cine îngrijeşte, cum şi cât. Nu amânaţi pentru că odată cu trecerea zilelor, bolnavul va fi din ce în ce mai nesigur, posibilitatea de a merge cu el la un notar, probabilitatea de avea coerenţă, de a şti să dea o semnătură în ziua propusă scade. După ce aţi rezolvat problema proprietăţilor şi aţi stabilit care dintre voi îl vor îngriji, începeţi demersurile pentru certificatul de handicap. E un act absolut necesar, asupra căruia se poate reveni, în scurt timp veţi putea obţine gradul I cu însoţitor. E bine să vă ocupaţi de toate acestea de la început, după ce aţi aflat diagnosticul.

Gândiţi tot timpul pozitiv. Îndepărtaţi gândul că aşa veţi arăta şi voi. Voi sunteţi altă generaţie, nu aţi apucat anii de război, nu aţi trăit ce au trăit ei, nu aţi muncit cât au muncit ei. Voi trăiţi în alte condiţii, sunteţi mai puternici decât credeţi, ca dovadă, iată, ţineţi o casă, o familie şi aveţi grijă şi de un bolnav. Aveţi acces la informaţie, ştiinţa evoluează rapid, căutarea a cât mai multe informaţii despre Alzheimer vă va deschide un nou orizont, vă va ajuta să învăţaţi ceva nou, să cunoaşteţi oameni pe care altfel, nu i-aţi fi întâlnit. Îngrijirea unul astfel de bolnav este o experienţă care ajută, veţi fi la final mult mai înţelepţi decât dacă v-aţi fi continuat viaţa liniar.

Anunțuri