ACCEPTAREA, CONŞTIENTIZAREA DIAGNOSTICULUI

Repetă întrebările, uită răspunsurile. E confuz. Se uită cu neîncredere către cei din familie. Se înstrăinează. Are impresia că cineva îi umblă prin lucruri şi îi lipsesc bani. Pune cheile, obiectele de uz comun, în locuri nepotrivite.
E cazul să faceţi împreună o vizită la medicul de familie.
O soluţie la fel de bună, pe care am auzit-o de la un psiholog, este aducerea acasă a unui medic specialist. Prezentat ca prieten sau coleg de serviciu, acesta îl va antrena în discuţie şi îl va putea observa. Veţi avea astfel o primă estimare a bolnavului şi veţi primi îndrumări pentru paşii pe care îi aveţi de făcut.
Apoi, dacă diagnosticul se confirmă, nu trebuie să disperaţi. Continuaţi să vă purtaţi normal, uşurând pe nesimţite viaţa bolnavului. Ar trebui să îi înlocuiţi sarcinile din cadrul familiei cu altele mai uşoare, să ude florile din locuinţă, să şteargă praful. Nu ajută cu nimic dacă îl certaţi, încercaţi să schimbaţi vorba atunci când are momente de rătăcire, să vă faceţi că nu vedeţi momentele de confuzie, daţi-i timp să îşi revină. Apreciaţi-i munca, lăudaţi-l pentru orice face, treceţi peste barierele de vârstă şi peste neînţelegerile anterioare. Conştientizaţi că are nevoie de ajutorul vostru, chiar dacă el încă nu ştie. La o vorbă necugetată răspundeţi-i cu o glumă, încercaţi să destindeţi atmosfera.
În cazurile pe care le cunosc, pentru familie, momentul conştientizării diagnosticului a fost cel în care bolnavul s-a rătăcit prin cartier. Reîntors cu bine, singur, dar după multe ore de căutare, a fost pus sub supravegherea mai mult sau mai puţin discretă, permanentă, a celor din familie.

Acceptaţi diagnosticul, dar nu faceţi o tragedie. Veţi avea timp să vă obişnuiţi cu schimbările din comportamentul rudei voastre. Veţi observa că are chiar un ritm în care involuează. Funcţie de acesta încercaţi să vă vedeţi de viaţa voastră, să vă păstraţi măcar un hobby, ceva la care să vă abateţi gândurile, aveţi nevoie de o preocupare pozitivă care să compenseze activitatea în grija bolnavului. Mergeţi cu el cât se poate la plimbare, socializaţi, nu vă izolaţi din cauza lui, deschiderea către ceilalţi ajută. Păstraţi acasă o atmosferă normală, pozitivă. Şi copiii familiei se vor obişnui cu schimbările, deşi li se vor părea la fel de ciudate ca şi vouă.

Gândiţi în avans situaţiile viitoare. Încercaţi să rezolvaţi acum, în momentele de luciditate, problema actelor, a moştenirii, vă ajută mult să aveţi lămurite şi clarificate cine moşteneşte, cine îngrijeşte, cum şi cât. Nu amânaţi pentru că odată cu trecerea zilelor, bolnavul va fi din ce în ce mai nesigur, posibilitatea de a merge cu el la un notar, probabilitatea de avea coerenţă, de a şti să dea o semnătură în ziua propusă scade. După ce aţi rezolvat problema proprietăţilor şi aţi stabilit care dintre voi îl vor îngriji, începeţi demersurile pentru certificatul de handicap. E un act absolut necesar, asupra căruia se poate reveni, în scurt timp veţi putea obţine gradul I cu însoţitor. E bine să vă ocupaţi de toate acestea de la început, după ce aţi aflat diagnosticul.

Gândiţi tot timpul pozitiv. Îndepărtaţi gândul că aşa veţi arăta şi voi. Voi sunteţi altă generaţie, nu aţi apucat anii de război, nu aţi trăit ce au trăit ei, nu aţi muncit cât au muncit ei. Voi trăiţi în alte condiţii, sunteţi mai puternici decât credeţi, ca dovadă, iată, ţineţi o casă, o familie şi aveţi grijă şi de un bolnav. Aveţi acces la informaţie, ştiinţa evoluează rapid, căutarea a cât mai multe informaţii despre Alzheimer vă va deschide un nou orizont, vă va ajuta să învăţaţi ceva nou, să cunoaşteţi oameni pe care altfel, nu i-aţi fi întâlnit. Îngrijirea unul astfel de bolnav este o experienţă care ajută, veţi fi la final mult mai înţelepţi decât dacă v-aţi fi continuat viaţa liniar.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;ACCEPTAREA, CONŞTIENTIZAREA DIAGNOSTICULUI&8221;

  1. Compasiune este elementul vital al abordarii. Aceasta insa „vine” din tine, nu se educa, nu se invata. Este vorba de acelasi proces al contientizarii, dar de sine…Este o „dumirire”, o revelatie…dar NIMENI nu-ti baga in traista. Incep sa cred ca aceasta boala este „data” mai mult intretinatorilor, decat persoanei in cauza. Este un „destin” in urma caruia TE vei putea descoperii, te vei putea intelege mai bine…prin ceilalti. Subiectul este generos si cel putin pentru mine si sotie reprezinta o experienta deosebita, aflata in curs…

    Apreciat de 1 persoană

  2. Desi semnele erau clare de mai multa vreme ,exact in prima zi a acestui an situatia s-a degradat brusc a inceput o perioda de plansete neancetate ca vrea sa se intoarca la casa parinteasca care nu mai exista de mult. De atunci mama plange foarte des din orice motiv si este foarte greu sa o scot din acesta stare. Acum cred ca sunt prea multe sau prea tari medicamentele care le ia pentru ca doarme foarte mult ,se misca , vorbeste si reactioneaza tare lent dar continua sa planga .NU este intersata de nici o activitate,stam la casa,avem animale dar nu pot sa o atrag in nici o activitate.As vrea sa aflu mai multe despre alimentatia si medicamentatia folosita de dvs.AM fost la 2 medici psihiatri care zic ca tratamentul este corect dar ea tot plange iau eu nu stiu ce sa mai fac.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Alimentaţia: a fost cea normală, cu ceva mai multe fructe şi legume decât fusese obişnuită. Dimineaţa la micul dejun, nu lipseau ceaiurile din plante uscate de mine. Am introdus obligatoriu fructe tăiate cubuleţe, ca pentru copii, în jurul orei 11, cu două, trei ore înaintea mesei de prânz şi am redus, dar treptat, carnea din meniu.
    Medicamentele: pentru Alzheimer lua Exelon plasturi, Ebixa, pentru somn – Stilnox iar pentru halucinaţii, dar nu permanent, Rivotril. Destule chimicale, vedeam cum i se schimbă privirea şi aşa cum spuneţi, se mişca lent, ca prin vis.
    De plâns, plângea acum 5 ani, când era conştientă că uită şi nu îşi găsea lucrurile, apoi nu a mai plâns, a trecut încet spre faza de copil docil cu nevoie de supraveghere. Probabil în comportamentul bolnavului deprinderile din timpul întregii vieţi dictează comportamentul de acum. Unul forţat de împrejurări să ia toată viaţa decizii şi pentru cei din jur, ori om obişnuit să exercite autoritate asupra celor din jur va fi mai greu de stăpânit decât unul obişnuit de mic să fie supus, să asculte de ceilalţi. Din ce am văzut, nu seamănă doi bolnavi între ei.
    Ce aş putea să mai spun. Am observat că doreşte compania altcuiva, chiar dacă stătea pe canapea, în lumea ei, şi am avut grijă să nu fie lăsată singură. Neinteresată de nimic a devenit doar în ultimele luni, cam atunci când au apărut şi halucinaţiile cu dor de ducă. Chiar şi spre final, când nu mai ştia să facă nimic, tot o luam cu mine când adunam rufele de pe sârmă, îi mai dam să ţină ceva, ştia gesturile, dacă venea câinele la ea, să se alinte, întindea automat mâna să îl mângâie.
    Îmi închipui cât vă e de greu. Atunci când a început cu halucinaţiile, am mai rezistat cam trei luni să o îngrijesc, apoi a trebuit să o internez.

    Apreciază

  4. Multumesc pentru sfaturi si promtitudine,intentionez sa mai reiau prospectele de la medicamente si ma voi uita si la cele pe care le lua mama dvs.Oricum ele sunt cu prescriptie medicala dar poate reduc doza la ale mamei.Cat despre companie ziua sta cu tata si am o femeie,eu fiind la serviciu. Ce e mai grav e ca tata e paralizat de 15 ani ,nu sta la pat dar merge greu si aude tare rau. Pentru a ne intelege cu el vorbim foarte tare, tipam chiar si asta cred ca o deranjeaza pe mama. Mama sunt sigura ca s-a imbolnavit ingrijindu-l pe tata ,a trait ultimii 15 ani stresata de boala tatei si oricum toata viata a fost panicata de ceva cu motiv sau fara motiv si din pacate si eu ii seaman.Cred ca daca am putea stapani stresul am fi mult mai sanatosi.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Şi eu mai jonglam cu plasturii de Exelon, uneori îi tăiam pe din două. M-a impresionat cât de repede au citit-o cei de la Spitalul Obregia, atunci când a avut internarea de o zi necesară pentru dosarul de handicap. Aceia chiar au multă experienţă. I-au prescris acelaşi tratament pe care îl avea deja.
    Chiar trecerea prin această experienţă a fost cea care m-a ajutat să îmi schimb percepţia asupra lumii. Acum încerc să mă bucur de orice, să gândesc pozitiv.Nu mai îmi fac griji, am convingerea că totul, toate problemele se vor rezolva cum e mai bine, iar aceasta, puterea gândului, chiar ajută.
    Cred că trebuie să citiţi postarea Mihaelei. Scrie superb, tot din experienţă. E de reţinut sfatul cu îngheţata 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s